Te simți tu privilegiatul Domnului?

De multe ori mă gândesc că ceea ce lipsește vieților noastre de credință este o componentă esențială a credinței, componentă de care nu știu să fi auzit vreodată în vreo predică sau așa ceva. Este vorba despre simțul privilegiului personal al faptului că ție ți-a oferit Dumnezeu mântuirea și promisiunile Sale și nu altora. Aceasta nu este mândrie, cum s-ar părea la prima vedere, ci un simțământ pe care toți oamenii lui Dumnezeu l-au avut și în special aceia lăudați pentru credința lor. Acest sens al privilegiului personal, al faptului că El m-a ales pe mine provoacă de fapt adorare la adresa lui Dumnezeu, mulțumire și un sentiment copleșitor al bunătății Sale nemărginite față de mine.

Doar acel tip de credință și-L poate revendica pe Dumnezeu ca fiind al ei, „Preaiubitul meu este al meu…” (Cânt. cânt. 2:16; accentuările îmi aparține). Ce egoism, am putea spune, nu-i așa? Dacă ar fi vorba de egoism atunci toți oamenii Scripturii ar fi vinovați.

Dacă privești la Noe, nu ai cum să treci cu vederea peste sentimentul privilegiului pe care, fără îndoială el l-a simțit. Gândiți-vă, din toată lumea care exista Dumnezeu L-a ales doar pe el (și prin el și pe familia lui) ca să fie salvat. Gândiți-vă la Avraam, la tot parcursul vieții sale, și mai cu seamă la evenimentul din Geneza 15:6, când a fost socotit drept înaintea lui Dumnezeu. Vă amintiți de plângerea sa înaintea Domnului și apoi de promisiunea Celui Preaînanlt că „atât de numeroși vor fi urmașii tăi!” El l-a crezut pe Dumnezeu și din pricina aceasta a fost considerat drept de către Dumnezeu. Ce a crezut? A crezut că Dumnezeu l-a ales pe el și că lui, dintre toți oamenii de pe fața pământului, îi va face o sămânță atât de numeroasă precum stelele cerului. Nu e timpul acum să analizăm de ce această promisiune era un mare privilegiu și de ce era fapt năzuința oricărui om care trăia atunci pe fața pământului. Avraam primea prin credință ceea ce toți oamenii de atunci își doreau cu mare ardoare. Ce privilegiu!

Dacă tot nu vă simțiți lămuriți, priviți la Iacov și simțiți puțin din sentimentul copleșitor al favorului simțit de el din partea Domnului (Gen. 31:9-10). Dacă încă aveți dubii uitați-vă și la David, cum explodează în laudă nevrednică față de felul îmbelșugat în care Dumnezeu l-a pus de-o parte dintr-o toți oamenii de pe pământ: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt?…Ce ar putea să-Ţi mai spună David faţă de slava dată robului Tău? Tu cunoşti pe robul Tău” (1 Cronici 17:16, 18).

O câtă nevoie avem de oameni ca aceștia, care se simt iubiți de Dumnezeu, se simt aleși de Dumnezeu, se simt privilegiați de El și nu numai într-un sens vag și general, ci într-unul realmente personal și copleșitor în intensitatea lui. Ei sunt aceia care realmente fac diferența. Te simți tu așa? Ai experimentat asta în viața? Dacă nu, poate că ar trebui să-ți pui întrebări serioase în legătură cu tipul de credință pe care îl manifești; poate că el nu este unul mântuitor. Închei cu un citat excepțional al lui Martin Luther în direcția aceasta: „Am spus deseori că oricine vrea să fie mântuit ar trebui să se comporte ca și cum niciun alt om nu ar trăi pe pământ în afară de el și ca și cum toată mângâierea și toate promisiunile lui Dumnezeu găsite peste tot în Scriptură se referă doar la el însuși și au fost scrise numai pentru binele lui” (Timothy George, Theology of the Reformers, p. 60; accentuările îmi aparțin).

Ştefan Cornu