Smerenia noastră în gloria creației Lui  

Din veșnicie în veșnicie… Singura Ființă nenăscută… sunt cuvinte care ar trebui să ne facă să ne cutremurăm! Cu cât pătrundem mai adânc înțelesul lor, cu atât starea de perplexitate se instalează și mai mult, iar uimirea mută lasă loc smereniei. Așadar un Dumnezeu care există, pur și simplu, din veșnicie, care nu numai că știe tot, poate tot, iubește tot, ci El însuși este știința, puterea, iubirea. Dacă ar fi să punem focul Lui alături de cel al Soarelui, e ca și cum am asemăna Soarele unui chibrit: nici nu încape comparație. Căci El este sursa tuturor, Cel căruia lumea asta și tot universul Îi datorează existența. Niciun atom nu se lipește de un altul decât prin voia Lui. Condeiul Său ”scrie” fiecare ”fir” de ADN cu aceeași majestate cu care a scris legile universului și ale galaxiilor.

Știați că:

”Genomul uman, codul genetic al fiecărei celule omenești, conține 23 de molecule de ADN, fiecare conținând de la 500.000 la 2,5 milioane de perechi nucleotidice. Moleculele de ADN de această dimensiune mâsoară între 1,7 și 8,5 cm lungime, atunci când sunt desfășurate, în medie 5 cm.

Omul are aproximativ 10 trilioane de celule în corpul său, așa că dacă ”întindem” ADN-ul din toate celulele și îl punem cap la cap, obținem o lungime de 744 milioane de mile. Luna se află la aproximativ 250.000 de mile depărtare, așa căt tot ADN-ul corpului omenesc ar fi suficient să măsoare distanța de la Pământ la Lună de 1500 de ori. Soarele este la 93.000.000 mile distanță, așa că ADN-ul ar ajunge până acolo și înapoi de aproximativ patru ori!

Interesant este faptul că doar 1,5 % din genomul uman conține ADN care ajută la ”formarea” noastră, ”harta proteinelor”, cum mai este numită. Celelalte 98,5 % sunt un reziduu acumulat prin procesul de evoluție. ” (Sursa: http://wow-really.blogspot.ro/2006/11/your-dna-would-reach-moon.html, accesat pe 12.04.2015)

Un articol tributar ”științei” moderne dar care, fără să vrea, vorbește despre caracterul lui Dumnezeu și despre potențialul Său nelimitat, pe care mintea umană nu L-ar putea niciodată acoperi pe deplin. Este ceea ce ne ”obligă” să ”cădem” în fața Lui, cântându-I glorie precum psalmistul. Căci acum, mai mult decât oricând în istoria omenirii, avem prilejul să Îi vedem slava. Întreaga omenire, până acum un secol, nu avea putința științifică de a pătrunde în misterul și în profunzimea creației Sale. Acum avem capacitatea să ”sondăm” cu privirea până la nivelul particulelor subatomice și până la galaxii relativ îndepărtate. Cu toate acestea, întrebările nu numai că nu și-au aflat răspunsul, ci chiar au sporit în complexitate. Uimirea a crescut la cote paroxistice. Este prilejul perfect pentru ca cei ce caută smerenia să o găsească în misterul nedescoperit și indefinibil al creației, iar cei ce o refuză, să caute nod în papură și explicații ”științifice”, atrăgându-și și mai mult mânia Atoate-creatorului etern.

Însă ce mărturisește acest lucru despre caracterul lui Dumnezeu? De ce nu s-a mulțumit să Îi dea omului exact atâta materie cenușie câtă necesită într-o viață și i-a dat cu 90% mai mult? De ce nu a creat doar planeta noastră, ci alte mii și miliarde de galaxii, cu stele de mii de ori mai mari decât Terra? De ce nu a ne-a dotat cu atât genom cât să conțină necesarul firesc al unui om, ci cu 98,5% mai mult? De ce nu s-a mulțumit să creeze doar câte o specie din fiecare gen animal? Sau câte o rasă din fiecare specie? De ce atâta variație? De ce atâtea nuanțe de culori? De ce milioanele de flori care împodobesc ”corola de minuni a lumii”?

Putem să speculăm la nesfârșit pe baza acestor întrebări, însă ceea ce rămâne este fascinația care copleșește și smerește, purifică și reînnoiește mai mult decât oricare certitudine omenească. Nicicând în existența pământeană nu vom avea suficient de multe informații, suficientă tehnologie pentru a pătrunde toate misterele și a înțelege ceea ce nu poate fi înțeles: abisul acesta de creație, profunzimea, vastitatea ei, în care avem doar o picătură din Dumnezeul infinit și perfect. Și totuși uimirea care ne face să ne închinăm Lui în adorare, uimirea care ne împinge să ne plecăm genunchiul neputincios în fața absolutului etern și incomprehensibil, este aceeași care ne afundă în nimicnicia noastră, spălându-ne de noi înșine și de păcatul autosuficienței, care ne îmbracă apoi în gloria lui Dumnezeu fără pată. În uimire ne găsim pacea! Reverența în fața majestății Creatorului, relevată în incomensurabilitatea creației Lui, ne dă sentimentul curajului, al negări de sine, al renunțării și identificării cu El, a dorinței de a nu mai fi noi, ci El. Mai mult decât orice produs al minții omenești, uimirea e cea care ne apropie de Dumnezeu. Cu cât Îl vedem mai de neînțeles, mai paradoxal, cu cât începem să vedem o frântură din perfecțiunea Lui, contrară logicii limitate a minții omenești, cu atât rămânem mai perplecși, dorind să ne abandonăm Lui, ca niște copii în brațele părintelui iubit. Teama de necunoscut se transformă în fascinația descoperirii Sale, la fel cum teama de moarte este înlocuită de așteptarea bucuroasă, entuziastă și uneori nerăbdătoare a momentului când vom putea gusta la inifinit din bogăția Lui nesfârșită, din dulceața Ființei Sale. Căci nimic nu ne înalță mai mult în smerenie decât să știm că, dincolo de orice putere de închipuire omenească, există potențial nelimitat, că dincolo de orice utilitarism există o frumusețe atât de perfectă, de complexă și de vastă, încât singura reacție posibilă este aceea de prosternare. Nu știu alții cum sunt – vorba scriitorului, dar pe mine nimic nu mă liniștește mai mult decât gândul că Dumnezeu e infinit mai înțelept decât noi, că sfidează umilele noastre tentative de a-L înțelege, că e dincolo de capacitatea cuvintelor omenești de a-L descrie, că în aparenta redundanță a acestor resurse neutilizate, El își arată potențialul infinit, dându-le astfel o ”palmă” celor care încă se mai încred în dictonul antic al omului-măsură. O ”palmă” din asta aș vrea să primesc în fiecare zi, căci nimic nu mă face să mă ”scufund” mai mult în El, ca un copil cu ochii în lacrimi, decât fascinația și miracolul potențialului divin neexplorat.

Vă dați seama ce privilegiu: pe Cel ce ține stelele pe orbita lor, pe Cel ce mișcă vânturile, marea, pe Cel care a creat mai mult decât vom putea vreodată înțelege sau măsura – să-L putem numi ”Tată”? Tată, Tată, Tată, dă-le copiilor Tăi puterea să te redescopere la infinit cu ochii clătiți de roua curată a profunzimii Tale, să primească frânturi din dumnezeirea ta, atât cât pot duce, să Te contemple până când bucuria devine atât de profundă că inima le e pe punctul de a exploda. Iar Tu, în grija Ta supremă și iubitoare, îi vei mângâia și ocroti cu prezența Ta, pe cei a căror inimă zdobită Ți-au încredințat-o cu rugămintea de mai mult: mai mult din Tine…

Delia Doina Mihalache