Psihologii Festinger și Aronson (1960) afirmă că „existența simultană a unor cunoștințe care nu se potrivesc unele cu altele într-un fel sau altul (disonanța) duce la un efort din partea persoanei care încearcă să le pună cât mai mult în concordanță (reducerea disonanței)”. În alte cuvinte, din punct de vedere al psihologiei sociale, tendința oamenilor este să găsească mecanisme care să reducă disonanța (conflictul) care apare în interacțiunea cu alte persoane. Există, așadar, o cale naturală (psihologică) de gestionare a conflictelor.

Potrivit acesteia, psihologii amintiți văd mai multe soluții prin care se poate ieși din presiunea și anxietatea conflictului (disonanței): „Fiecare se poate convinge pe sine că cealaltă persoană care nu e de acord cu el este lipsită de importanță; sau că subiectul nu este important; sau își poate schimba părerea; sau poate încerca să schimbe părerea celorlați; sau poate căuta sprijin la ceilalți”.

Iată, deci, mai  multe „ieșiri de urgență” din zona de conflict. Cele mai multe din aceste soluții au în comun accentul pus pe cei sau cele din exterior: reconsiderarea valorii adversarului, a subiectului, căutarea unui grup de suport etc. Prea puțin, soluțiile țintesc spre schimbări care să vină din adâncul propriei fiinţe.  Chiar și „schimbarea opiniei personale” este, întâi de toate, un mijloc de eliberare a presiunii acumulate în conflict și nu atât de mult un act altruist care vizează confortul celuilalt.

Ce spune Biblia despre reducerea disonanței? În Coloseni 3:13 nu ni se propune o cale naturală (psihologică) de ieşire din zona de conflict ci una supranaturală (spirituală): „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” Din punct de vedre biblic, disonanţele se reduc în primul rând prin iertare.

Aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze cei care sunt copii de Dumnezeu.  O altă observaţie care merită se fie amintită este legată de rolul iertării în precesul de gestionare a conflictului. Deşi, fără îndoială, iertarea este benefică pentru cel care o oferă (funcţionând ca un fel de echivalent psihologic al depresurizării emoţionale), binele cel mai mare îl vizează pe oponent, pe cel care primeşte iertarea.  Iertarea îi dă adversarului aripi să zboare din prăpastia urii şi a amărăciunii, iertarea ridică pe celălalt.

Aşa a procedat Domnul Isus cu noi. Când Mântuitorul spunea pe cruce „Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac!”, iertarea nu viza în primul rând un confort sufletesc personal, ci posibilitatea ca noi, cei care eram vrăjmaşi (în disonanţă) cu Dumnezeu, să eliminăm din inima înnegrită deşeurile urii şi să respirăm pentru întâia dată (ca un nou-născut) aerul proaspăt al iubirii divine. Dumnezeu vrea şi astăzi să aibă un impact similar în viaţa oamenilor, folosindu-se de cei care optează pentru varianta biblică de reducere a disonanţei.

Costel Ghioancă