„O adevărată cunoaştere de sine duce la nimicirea încrederii în sine.”

J. Calvin, Învățătura religiei creștine, cartea II, cap. I, p. 347.

Dorința lui Dumnezeu este ca niciun om să nu se poată lăuda înaintea Sa, ci „…orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3:19). El nu-și dorește acest lucru dintr-o ambiție egoistă, ci din dorința ca adevărul să iasă la iveală, anume că „nimic bun nu locuiește în om, adică în firea lui pământească” (Romani 7:18). Scopul acestui lucru este ca noi să ne raportăm corect la Dumnezeu, să respectăm ceea ce suntem de fapt prin creație, dependenți și lipsiți de nimic fără de Dumnezeu. Tocmai această umilința însă, am disprețuit-o și am socotit că locul care ni s-ar potrivi mult mai bine este acela de dumnezei (Gn. 3:5).

Vedeți, problema omului este că el refuză cu orice preț să ajungă la concluzia la care vrea Dumnezeu să ajungă. Este pus la colț, dar nici măcar acolo nu se dă bătut. Refuză cu orice preț să se vadă și să se recunoască pe sine în mod real și de aceea, îmbrățișează o minciună. Jean Calvin afirmă atât de iluminator: „Căci, ținând cont de faptul că iubirea de sine oarbă este înnăscută în cazul tuturor muritorilor, este foarte ușor să-i convingi că în ei nu află nimic care să fie vrednic de ură” (J. Calvin, Învățătura religiei creștine, cartea II, cap. I, p. 349).

De aceea analiza de sine, prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie să conducă la nimicirea încrederii în tine, așa cum Calvin foarte tăios afirmă. Orice concluzie care te face încrezător în tine și abilitățile tale, ca și cum ele ar fi opera autodeterminării tale și care nu-ți descoperă nevoia disperată și faptul că depinzi în totalitate de Dumnezeu este falsă. Refuză minții tale o astfel de concluzie, deși mirajul ei este atât de fermecător.

Aș adăuga aici că adevărata creștere în sfințenie se vede tocmai în acest domeniu, în recunoașterea urâciunii tale, în recunoașterea incapacității tale, în gustarea din propria-ți mutilare și depravare, nu în experiențele, darurile și abilitățile încântătoare care te vor conduce la mândrie, critică și dispreț de oameni. Această purificare a duhului de spiritul mândriei te va face să-L apuci pe Hristos cu o forță imens de mare și să găsești în El cea mai mare siguranță a salvării tale, în ciuda nevredniciei tale. De aceea, multele experiențe grele și dureroase din viețile noastre, care ne întind capacitățile spirituale mult dincolo de maxim și în care mulți dintre noi ne vedem adevărata față, adevărata răutate și adevărata păcătoșenie, au menirea să ne aducă acolo unde vrea Dumnezeu: să nu mai ridicăm nicio pretenție înaintea

Lui, deoarece paradoxal doar atunci El ne primește, însă nu pentru meritele noastre, ci pentru îndurarea Sa cea mare cu care ne-a iubit fără niciun merit. Prin urmare, în zdrobirea ta nu te lăsa amăgit de șarpe că n-ai niciun drept să ridici ochii înaintea lui Dumnezeu. Într-adevăr    n-ai niciun drept prin puterea ta, dar când a fost vreodată mântuirea și starea ta de îndreptățit un merit înaintea Lui. Ridică-ți ochii către El în ciuda gunoiului din viața și El îți va răspunde, căci El este un Dumnezeu „milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Iona 4:2).

Ştefan Cornu