Moartea este, în mod neîndoielnic, una dintre cele mai intime experiențe umane.  Nu numai că omul are o singură ”încercare” să moară, nemaiputând repeta ”experiența”, mai mult, nimeni nu știe cum e să mori, decât cel ce moare! Așadar, moartea este o ”trăire” cât se poate de personală și unică.

Cu toate acestea, puține lucruri au un impact așa de mare în zona socio-culturală, precum moartea. Un studiu al antropologiei culturale și religioase va scoate în evidență că, în toate timpurile și în toate tipurile de societăți umane, moartea a șlefuit multe dintre ideologiile și practicile acelor societăți. Moartea a fost – și rămâne – un nucleu societal pe care se țes mare parte din discursurile și abordările religioase, filosofice, politice și chiar economice.

Îmi permit să dau un exemplu și să profit de faptul că anul acesta sărbătorim cinci sute de ani de la reforma protestantă inițiată de Martin Luther în Germania (octombrie 1517). Amintesc faptul că această reformă religioasă a avut loc (și) pe fondul unei profunde preocupări față de subiectul morții (a se vedea prevalența subiectului morții în predicile vremii, în artă și literatură și, mai ales, problema indulgențelor și preocuparea oamenilor de a le ușura chinul celor din purgatoriu).  Reținem, până aici, că moartea este o realitate personală și socială ce nu poate fi ignorată, astfel că obiceiurile și practicile unei societăți reflectă, într-o bună măsură, strategia cetățenilor de a face fața iminenței morții.

Cum reușește postmodernitatea să întâmpine moartea și, mai cu seamă, frica de moarte (sau, mai tehnic, tanatofobia)? Ce strategie adoptă societățile postmoderne în lupta cu ”marele dușman”?

Pentru a răspunde la aceste întrebări este important să notăm, mai întâi, vidul spiritual și moral în care trăiește omul postmodern. Fiind tributară într-o mare măsură nihilismului lui Nietzsche (filosof german de la sfârșitul secolului al XIX-lea), postmodernitatea este nevoită să facă față la toate implicațiile ce survin din renunțarea la fundamentarea spirituală a ființei umane și, în ultimă instanță, fundamentare a realității însăși (inclusiv a morții).   Lucrând cu conceptul unui ”Dumnezeu mort”, omul postmodern nu mai știe cum să moară, nu mai știe cum să spere și cum să răspundă la întrebarea: „Dar dacă există ceva după moarte?”

Situația în care se află îl obligă pe om să redefinească moartea, apelând la scientism, adică să înțeleagă moartea în mod științific. Omul mort este un simplu organism care încetează să mai existe din punct de vedere biologic, la fel ca oricare alt organism. Nu există nimic mai mult decât atât și nimic altceva dincolo de aceasta.  Nu se vorbește despre o separare a sufletului de trup și nici despre o imortalitate a sufletului. Problema este că, în mod paradoxal, ”redefinirea morții” nu rezolvă tanatofobia. Există ceva în om care-l forțează să mediteze mai profund la realitatea morții decât ar recomanda scientismul.  Prin urmare, omul postmodern se vede nevoit să își completeze strategia de luptă împotriva morții prin îndepărtarea perspectivei morții.

Strategia nu este coaptă la foc rapid, întrucât prin anul 1915 Scheler vorbea deja  despre îndepărtarea morții ca simbol al acelei epoci. Unul dintre instrumentele folosite pentru această ”îndepărtare” a morții este munca, sau „frenezia muncii”, cum o numește Vittorio Possenti, filozof italian contemporan.  Cu alte cuvinte, societățile postmoderne favorizează munca în exces, nu numai din considerente economice, ci și psiho-sociale. Gândul la moarte îl terorizează pe omul postmodern, în ciuda tuturor redefinirilor posibile. El este disperat fiindcă, renunțând la Dumnezeu și la viața de după moarte, rămâne cu nimic, iar nimicul îl a-nihil-ează.

Singurul confort sufletesc este ca omul să nu se gândească la moarte, iar pentru asta el trebuie să fie mereu ocupat, mereu în mișcare, mereu la muncă. (Se teme inclusiv de liniște, ca nu cumva în liniște să audă sunetul morții). În consecință, omul muncește până la moarte, în ambele sensuri: și cantitativ (moare de prea multă muncă) și calitativ (muncește atât timp cât este viu).

Omul contemporan este așa de ocupat, încât nu te miri să îl auzi lamentându-se: „Nu am timp nici de moarte!” Este interesant că oamenii spun adeseori: „Nu am timp să mă gândesc la lucrurile spirituale! Nu am timp să merg la biserică! Sunt foarte ocupat(ă), am mult de lucru!” Munca în exces îl ajută pe om să rămână concentrat la lumea aceasta, la cele materiale. În felul acesta uită de moarte, sperând ca moartea să uite și ea de el, cât se poate de mult! Iar când moartea va veni, vine și gata.  Deci, fie că muncesc șapte zile pe săptămână, fie că se distrează, oamenii trebuie să fie mereu ocupați, ca nu cumva să le vină gânduri morbide. Și se pare că societatea postmodernă s-a adaptat: oamenii lucrează și în weekend-uri, mall-urile sunt deschise și duminica etc.  Care este problema cu această perspectivă? De ce nu este ea bună?

În primul rând, Biblia nu susține că pentru om cea mai bună strategie este cea a evitării sau a îndepărtării gândului la moarte. Dimpotrivă, în Psalmul 90:12 citim: „Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă” (traducerea D. Cornilescu).  Vasăzică, medităm la moarte ca să știm cum să trăim! Accentul cade pe viață, nu pe moarte în sine. Nu trebuie să facem un interes și o pasiune din a vorbi despre moarte și din a medita la experiența morții în sine. Dar trebuie să învățăm să punem întrebările corecte, conștientizând realitatea morții: „De ce trăiesc pe pământ?” „Cum trăiesc pe pământ?” „Ce valori am în viața mea?”  „În ce merită să-mi investesc viața?” Și, desigur: „Unde voi merge după moarte?”

Mai mult, meditația la moarte este bună, fiindcă ne ajută să ne pregătim pentru ea într-un mod înțelept. Dacă moartea ar avea ultimul cuvânt, dacă nu ar mai exista nimic după ea, atunci strategia postmodernistă ar fi bună: trăim cu un confort sufletesc pe o perioadă cât mai îndelungată, iar apoi moartea își spune ultimul cuvânt. Dar nu este așa! Hristos are ultimul cuvânt! El a înviat, biruind moartea:  „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Cor. 15:55-57, trad. D. Cornilescu).

Hristos este singura ”strategie adecvată” în fața morții. Așadar, nu este nevoie să muncim noi până la moarte pentru a scăpa de tanatofobie. E mult mai bine să ne odihnim în munca lui Hristos, realizată cu atât de multă dedicare și suferință, la Golgota.

Pastor, Costel Ghioancă