Procesăm o avalanșă de decizii în fiecare zi. Secundă după secundă, minut după minut, oră după oră facem tot felul de alegeri: la ce mă gândesc, unde privesc, ce spun, ce citesc, cum mă îmbrac, ce mănânc, când plec de acasă și câte altele! Chiar și faptul că citești aceste rânduri arată că ai luat o decizie cu câteva secunde în urmă. Dar nu despre decizii în sine vreau să scriu, mai degrabă am decis să scriu ceva despre motivațiile din spatele deciziilor. Sau, de ce fac ceea ce fac?

Este adevărat că luăm unele decizii și facem anumite lucruri aproape involuntar, în baza unor deprinderi și mecanisme pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. Pe de altă parte,  sunt multe alegeri pe care le facem în mod conștient și, nu de puține ori, trecând prin frământări serioase.

Spre deosebire de animale, omul ne se limitează la acționa în mod instinctual, răspunzând unor stimuli exteriori, el acționează urmărind anumite scopuri, căutând un sens, reflectând asupra sa și a lumii, proiectând dorințe, maximizând plăceri și diminuând dureri etc. Procesul decizional include un set complex de motivații care nu este rău în sine. Țesătura multicoloră a motivațiilor din spatele deciziilor pe care le luăm nu face decât să arate că suntem oameni, suntem ființe complexe și unitare, ceea ce înseamnă că nu acționăm precum computerele, rulând un anumit program. Mai cu seamă, acționăm în baza unui continuu și dinamic dialog motivațional – dacă pot să-i spun așa – născut din ceea ce suntem noi în esența noastră și din rolurile sociale pe care ni le asumăm.

Cu toate acestea, dincolo de motivații există și un fel de „motivație a motivațiilor”, un principiu director, o meta-motivație, un ADN motivațional, numiți-l cum doriți! Există un substrat mai profund decât ceea ce vedem la suprafața câmpului motivațional. Această „Motivație” scrisă cu „M” funcționează și ca un instrument selectiv între motivații. Distingem între motivații bune – rele, prioritare – secundare, egoiste – altruiste etc.  De exemplu, meta-motivația mă ajută să găsesc un echilibru și să decid între dorința de a-mi face o carieră și dorința de a petrece timp alături de familie.

În lume, există două astfel de motivații-substrat, sau motivații ale motivațiilor. Una este cea a copiilor lui Dumnezeu, iar cealaltă este a oamenilor robiți de păcat. Cei din urmă, au ca meta-motivație iubirea de sine, egoismul, propria slavă. Chiar și faptele bune și altruiste pe care ei le fac, la o analiză mai atentă ne dezvăluie substratul motivațional egoist: dorința de a fi apreciat, dorința de a-ți liniști conștiința, dorința de a câștiga favoruri divine etc.

Creștinii au ca ADN motivațional gloria Domnului: Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl. (Coloseni 3:17). Aici se întoarce mereu și mereu creștinul: „Face eu totul ca pentru Domnul?” „Urmăresc gloria Domnului” „Izvorăsc faptele mele din recunoștință pentru Domnul?”.

Totuși, trebuie precizat că nici măcar creștinii nu sunt puri din punct de vedere motivațional în relația lor cu Dumnezeu. Dacă ar fi acceptați înaintea Domnului strict pe baza motivațiilor proprii, creștinii nu ar avea vreo șansă, fiindcă sunt încă nedesăvârșiți. Hristos mediază pentru creștini relația lor cu Dumnezeu și numai prin El inimile noastre – și motivațiile noastre – sunt curățite.

Mai mult, când se întâmplă să acționăm în antiteză cu gloria lui Dumnezeu și voia Lui pentru noi, când suntem mânați de motivații străine, Dumnezeu intervine în viața copiilor Săi  și îi disciplinează, descoperindu-le în cele din urmă profunzimile inimii și aducându-i la pocăință.

În lumina celor de mai sus este bine să ne întrebăm mereu: „De ce fac ceea ce fac? Ce mă  motivează?” Această întrebare trebuie să fie ca o busolă după care să ne orientăm pe drumul spiritual al vieților noastre. Să căutăm mereu gloria lui Dumnezeu. Dar, foarte important, când punem această întrebare, să mergem până în profunzime, la motivația motivațiilor. Să nu rămânem doar la suprafață, prinși în încrengătura motivațiilor superficiale, ci să îndrăznim – chiar dacă ne este teamă uneori – să punem marea întrebare: „Și, totuși, de ce fac ceea ce fac?”

Pastor, Costel Ghioancă

de ce fac ceea ce fac de ce fac ceea ce fac de ce fac ceea ce fac de ce fac ceea ce fac de ce fac ceea ce fac de ce fac ceea ce fac de ce fac ceea ce fac