Fără îndoială, Reforma protestantă constituie un punct de cotitură esenţial în istoria creştinismului. Literatura de specialitate abundă de referiri la oameni precum Martin Luther, John Calvin, Zwingli şi alţii din anturajul lor. Dar, a existat vreo legătură între Reformă şi Principatele române?

În vreme ce unii istorici se străduiesc să demonstreze că graniţa dintre Principatele române şi Reforma din vestul continentului a fost una impenetrabilă, alţi autori dovedesc contrariul. Din categoria celor de pe urmă face parte şi George Hancock-Ştefan, care a lucrat în programul de doctorat la o teză cu titlul, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645.

George Hancock-Ştefan identifică faptul că învăţătura reformatorilor a pătruns în Principatele române, în general, pe două filiere:

– filiera coloniştilor germani, în Moldova şi Ţara Românească;
– filiera reformaţilor maghiari în Transilvania.

Pe ambele traiectorii amintite mai sus au fost realizate mai multe demersuri semnificative care au avut  impact, în special auspra climatului religios, dar şi în contextul socio-cultural al Principatelor române.

Din categoria acestor influenţe importante, trecute în silentio stampa de  cronicile moderne (din considerente confesionale) putem aminti:

1. Catehismul de la Sibiu, prima încercare de a prezenta românilor protestantismul (este vorba de Catehismul luteran, care a fost tradus şi pubicat în limba română).
2. Scrieri favorabile, sau împotriva protestanţilor, la Braşov.
3. Palia de la Orăştie din anul 1582. (cea dintâi traducere în limba română a primelor patru cărţi din Vechiul Testament)
4. Cotnari – încercarea de a întemeia o universitate reformată. (Despot Vodă întemeiază o şcoală la Cotnari care preia modelul univeristăţilor germane şi angajează profersori de la Universitatea din Wittenberg, printre care şi Pucer, ginerele lui Melanchthon.
5. Principii Bethlen şi Rakoczi şi interesul lor de a reforma BOR
6. Cele două sinode din Moldova – Iaşi (1642), cu Movilă şi Iaşi (1645) cu Varlaam. (Biserica Ortodoxă este nevoită să ia în serios impactul reformatorilor în Principatele române şi să dea anumite răspunsuri)
Mai mult, reformatorii au contribuit şi în plan ligvistic, în sensul îndepărtării de misticismul slavon, spre a se face loc limbii române, ca limbă a slujbelor religioase.

Sigur, au existat şi greşeli pe care le-au făcut unii reformatori – de genul abordărilor naţionaliste, oarecum tipic iudaizatorilor din primul veac al creştiismului, sau intenţia de a schimba unele forme mai mult decât fondul teologic (cum este cazul cu unele din condiţiile lui Geleji).

Cert este că învăţătura reformatorilor a pătruns pe plaiurile noastre, accentuând principiul atât de important: Sola Scriptura. Este de notat, după cum aminteam deja, şi contribuţia culturală a reformatorilor, prin tipărirea de cărţi şi dinamizarea limbii române.

Aşadar, orientările de tip protestant (neo-protestant), nu sunt „erezii noi”, uşor de trecut cu vederea – cum le place unora să creadă –  , ci sunt de fapt convingeri înrădăcinate în anumite momente cheie din istoria şi modernizarea naţiunii române.

Costel Ghioancă