Materialul acesta a fost publicat şi în revista „Creştinul Azi.”  Voi reveni cu un material nou pe subiectul Naşterii Domnului în zilele următoare. Costel Ghioancă

Nașterea Domnului Isus Hristos este, fără îndoială, un eveniment crucial în istoria omenirii. Practic, după cum bine știm, ea împarte existența în două: înainte de Hristos și după Hristos. Coborârea lui Dumnezeu în lumea noastră „microscopică” și firavă nu este deloc puțin lucru și nu ne miră nicidecum interesul pe care oamenii îl manifestă față de actul întrupării, în sine. Evident, discuțiile pe această temă se fac dintr-o multitudine de perspective, una dintre ele  (aleasă în acest articol) fiind relația dintre întrupare și cultură.

Subiectul este important pentru că ne oferă soluţii care vizează relația creștinului cu cultura, un capitol care pare să nu se fi încheiat de-a lungul vremii. De fapt, de două mii de ani o întrebare se încăpățânează să rămână în top: care ar trebui să fie relația creștinului cu cultura în care trăiește? Când se pune întrebarea în felul acesta creștinul nu este văzut ca „un om de rând” căci altfel nu ar mai avea sens discuția în sine; el este văzut ca un personaj din societate și totuși „alienat” de ea, făcând parte dintr-o „clasă specială” (cea a copiilor lui Dumnezeu), și totuși fiind ca toți muritorii de rând, având idealuri divine și totuși condiționat de limitări umane. Creștinul se găsește parcă prins în mijlocul unei „coliziuni cosmice” dintre două lumi: lumea lui Dumnezeu și lumea „care zace în cel rău” (1 Ioan 5:19b). În plus, se află și sub mandatul unei mari misiuni: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice faptură.”(Marcu 16:15). Reformulat, mandatul misionar poate suna astfel: „Interacționați cu orice cultură și faceți să „intre Biserica în lume” fără ca „lumea să intre în Biserică”.

În efortul de soluţionare a acestei ecuații complicate s-a utilizat, adeseori, una din două formule: fie formula „izolaționismului cultural” cu iz monastic și/sau legalist, fie cea a „acomodării culturale” cu iz libertin, degenerativ. Ambele variante s-au dovedit a fi un eșec. Prima ne lasă fără „evanghelizați” iar a doua ne lasă fără „evangheliști”.

„Formula” care este propusă în acest scurt articol, considerată a fi potrivită, este cea a „întrupării lui Mesia”. Oare nu constituie întruparea mesianică varianta cea mai pură şi mai provocatoare a „punctului de coliziune” dintre cele două lumi amintite mai devreme? Şi nu a fost Hristos cel care a trăit în lume fără ca lumea să trăiască în El?  Isus Hristos este cel mai de seamă Misionar care a venit să facă voia Tatălui, arătându-ne ce înseamnă cu adevărat misiune trans(culturală), înţeleasă nu numai ca demers punctual ci mai ales ca o condiţionare a existenţei. Aşadar, întruparea lui Mesia, atât ca act în sine cât şi ca asumare a umanităţii, deschide un drum spiritual-pragmatic pe care trebuie să păşească şi cei care sunt urmaşii Lui.

Cum putem descrie acest drum? Este un drum care şerpuieşte între conformare  şi transfomare culturală.

Domnul Isus și-a asumat întregul context uman cu toate particularitățile sale (Gal. 4:4). S-a născut într-o cultură iudaică și a participat la tot ceea ce însemna aceasta. A mers la Templu, la Sinagogă, la înmormânate, la nuntă, i-a fost foame, i-a fost sete şi a experimentat din plin ce înseamnă să fii om. Când Domnul a făcut teologie a folosit resursele locale. Predicarea și învățătura Sa au folosit tradițiile retorice și categoriile specifice culturii ebraice. Domnul nu a comunicat folosind abstacții ci într-un limbaj simplu, ușor de priceput și plin de ilustrații, proverbe, pilde, povestiri etc. A folosit limbajul și imaginile  care erau familiare ascultătorilor.

Pe de altă parte, Hristos a venit să transforme instituțiile umane cu care a intrat în contact. El i-a provocat pe cărturari și pe farisei, pe autoritățile locale, a redefinit noțiunile culturale legate de puritate și impuritate (Mc. 7:20-23), atitudinea față de bogăție și dorința de măreție (Mc. 10:23-25), a făcut vindecări în zi de Sabat etc. A scandalizat anumite norme sociale atingându-i pe cei leproși, mâncând cu vameșii și făcând alte lucruri asemănătoare cu acestea.

Mesajul Împărăției, chiar dacă avea simboluri familiare ascultătorilor iudei avea și un caracter care depășea granițele și o viziunea cosmică escatologică care trecea dincolo de o anumită locație sau cultură. Deci, întruparea lui Isus recomandă atât identificare cu fiecare cultură cât şi o convertire a culturilor din interiorul acestora. Deși Isus a acționat cât se poate de intra-cultural, El nu a uitat statutul său extra-cultural.

Mai rămâne o întrebare: cum putem să discernem când să este nevoie de conformare respectiv, de transformare în interacţiunea cu cultura? Aici „legile” par să rezolve problema! Avem revelată voia lui Dumnezeu prin legile pe care El ni le-a lăsat în Biblie. Avându-le ca reper ştim când este nevoie de conformare şi când este necesară o transformare culturală. Numai că se deschid o serie de alte întrebări: trebuie să repectăm pe lângă legile morale şi pe cele civile şi ceremoniale? Care legi din Scriptură sunt culturale şi care sunt supra-culturale? Ce legi din Vechiul Legământ sunt obligaţi să respecte cei care trăiesc în Noul Legământ? Apoi, apar situaţii şi cazuri particulare pentru care se impun alte legi. Şi apar legi pentru legi cu o rapiditate ameţitoare. Ne găsim într-un fel de junglă de legi şi comentarii la legi în care este foarte greu să te descurci şi, evident, participăm la discuţii interminabile pe tema opţional/obligatoriu în sfera conduitei creştine şi a relaţiei cu cultura. Cum ieşim de aici? Tot întruparea Domnului Isus ne oferă răspunsul. Ea nu ne furnizează doar o metodă (conformare Vs transformare) ci ne oferă şi principul după care funcţionează metoda. Întruparea lui Mesia aduce cu ea o eliberare de sub Legea vechi-testamentală (Galateni 3:13) şi o aşezare a celor credincioşi sub Legea lui Hristos,  care este o „lege a dragostei” (Matei 22:37-40; Romani 13:9,10; Galateni 5:14; 6:2 etc.). Principiul după care pendulăm între conformare şi transformare este cel al dragostei. Dacă „pretenţiile” culturii nu sunt o ofensă nici faţă de dragostea pentru Dumnezeu şi nici faţă de cea pentru semeni conformarea nu este o problemă, ba chiar o necesitate dacă vrem să câştigăm „pe cei mulţi” (1 Corinteni 8:19-23). Dacă ele lezează dragostea faţă de Dumnezeu sau faţă de semeni atunci este nevoie de transformare radicală şi pocăinţă.

În concluzie, să ne bucurăm şi să celebrăm cu mare entuziasm naşterea Mântuitorului dar să reţinem că evenimetnul nu ne vorbeşte doar despre cum a venit El să trăiască în lume ci şi despre cum trebuie noi să trăim în ea. Simplu: între conformare şi transformare.

Costel Ghioancă