Etica muncii – un ecou al Reformei protestante
Viziunea noastră asupra muncii este importantă. Mandatul de stăpânire (administrare) care i s-a oferit omului în contextul Creației (Geneza 1:28) ne arată că oamenii trebuie să fie responsabili față de creație, iar „aceasta implică diverse forme de muncă care, după cădere, au devenit grele și dificile (Geneza 3:19) – totuși munca în sine rămâne înrădăcinată în planul lui Dumnezeu pentru viața umană.”[1]
Învățăturile Scripturii și planul lui Dumnezeu pentru om vizează chiar și domeniul muncii. Max Weber, amintește că trezirea „spiritului muncii”, al „progresului” se atribuie de regulă protestantismului, însă dacă „e să găsim o înrudire interioară între anumite aspecte ale vechiului spirit protestant și cultura capitalistă modernă, vrând-nevrând trebuie să încercăm s-o căutăm […] în caracteristicile sale pur religioase.”[2] Cu alte cuvinte, unul din principiile fundamentale ale Reformei – sola Scriptura – a găsit ecou până și în aspectele care țin de etica muncii.
Potrivit Bibliei, credincioșii sunt îndemnați să-și dorească (să vrea) să muncească. Apostolul Pavel le scrie tesalonicenilor: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.” (2 Tesaloniceni 3:10). „A nu dori” să muncească este pentru cineva mai mult decât o simplă opțiune personală – este o lipsă de responsabilitate față de planul lui Dumnezeu pentru ființa umană. Încurajarea la muncă face parte și din măsurile pe care credincioșii le iau în vederea prevenirii problemelor sociale.
Desigur, în acest punct trebuie să mai accentuăm un aspect: aceeași etică a muncii ne îndeamnă să ținem seama că, de vreme ce un procent de oameni sunt în imposibilitatea de a munci, trebuie să facem eforturi (private și publice) pentru a împlini nevoile celor ce nu-și pot purta singuri de grijă. Așadar, nu este suficient să manifestăm sentimente de compasiune – este nevoie și de acte de milostenie izvorâte din etica muncii. Dragostea adevărată „nu poate rămâne în sfera teoreticului, ci ne transferă voința direct în cea a praxisului […].[3]
Mai mult, pe lângă faptul că etica muncii îi îndeamnă pe credincioși să-și dorească să muncească și să poarte de grijă și celor ce nu pot munci, ea face un apel și la munca de calitate, cu dedicare și onestitate, apel rezumat în expresia „ca pentru Domnul!” Îndemnurile apostolului Pavel sunt clare: „Slujiți-le nu numai când sunteți sub ochii lor, ca și cum ați vrea să plăceți oamenilor, ci ca niște robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiți-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu ca oamenilor […] Și voi, stăpânilor, purtați-vă la fel cu ei; feriți-vă de amenințări, ca unii care știți că Stăpânul lor și al vostru este în cer, și că înaintea Lui nu se are în vedere fața omului.” (Efeseni 6:6,7,9).
Este remarcabil că dacă o astfel de viziune asupra muncii, bazată pe onestitate și respectarea demnității persoanei, era valabilă într-o societate care practica sclavia, cu atât mai mult credincioșii de astăzi sunt îndemnați să practice și să promoveze aceeași etică a muncii.
Pastor, Costel Ghioancă
[1]Glen H. Stassen & David P. Gushee, Kingdom Ethics, Following Jesus in Contemporary Context, USA, Downers Grove, Illinois: InterVarsity Press, 2003, p. 421.
[2] Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist, București: Editura Humanitas, 1993, p. 32.
[3] Ștefan Iloaie, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 167.