De unde plafonați?

De multe ori ne întrebăm, ca evanghelici, de ce nu se schimbă nimic în Biserică; care este motivul pentru care de atâta timp formele, învățăturile și ritualurile sunt mereu aceleași. De ce atâta plafonare? Rugăciunea fratelui din primul rând este identică de 15 ani, mesajul predicii este aceeași polologhie moralistă de la an la an, iar credincioșii rămân încremeniți în același caracter de ani și ani de zile. De ce nu există schimbare, creștere, mișcare, noutate, viață?

Există în lumea economiei un principiu: fără existența unei concurent, piața este monopolizată și calitatea produselor rămâne aceeași dacă nu chiar se înrăutățește. Cu alte cuvinte fără existența concurenței nu există progres. Ce face concurentul atunci când intră în pe piață? Fie aduce inovație, fie scade prețurile, fie le face pe ambele. Asta scoate piața din letargie și îi face chiar și pe cei mai alene producători să-și dea pijamalele jos și să se apuce serios de treabă, altminteri vor fi eliminați.

Principiul progresului constă în ciocnirea cu elemente de disconfort, de provocare a felului nostru de a fi, de contestare a propriilor noastre vederi. Ce vreau să spun este că pentru progresul vieții de credință și prin urmare și al vieții Bisericii, avem nevoie de acele elemente care să ne provoace la a ne evalua critic vederile, caracterul și practicile. Unul dintre elementele care ne-ar fi putut ajuta în această direcție, dar care din păcate l-am eliminat aproape cu desăvârșire din mijlocul nostru este mustrarea. Omul care își refuză acest mare beneficiu ajunge o epavă, dacă nu chiar un cadavru cu Biblia în mână: „…și cine urăşte mustrarea va muri” (Pr. 15:10). Credinciosul care nu poate suferi mustrarea, indiferent de motivele pentru care o refuză, este într-o condiție spirituală suspectă de cancer. Principiul smereniei lui Hristos, motivul principal pentru care credinciosul acceptă mustrarea și corectarea, lipsește din viața celor mai mulți evanghelici. De aceea viitorul nu poate fi decât sumbru. Autorii biblici însă, accentuează atât de clar beneficiile mustrării clare: „Nesocotitul dispreţuieşte învăţătura tatălui său, dar cine ia seama la mustrare ajunge înţelept” (Pr. 15:5).

Pentru a gusta puțin din mentalitatea cu care aceștia priveau corecția și mustrarea priviți numai la următorul pasaj: „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Să nu-mi întorc capul de la ea…” (Ps. 141:5).

Dar ar trebui în această discuție introdus și elementul dragostei, deoarece mustrarea fără scopul dragostei este doar o răbufnire mușchiuloasă care scoate în evidență răutate și mândrie. Însă aș adăuga că până și aceste „mustrări” răutăcioase trebuie luate în considerare deoarece există acolo unele elemente care ar putea să ne descoperă adevăruri despre noi. Cu toate astea, principiul mustrării biblice, lăsat de Mântuitorul este acesta: „Eu mustru şi pedepsesc pe cine iubesc” (Ap. 3:19).

Să nu ne privăm de acest mare beneficiu și să nu-i privăm nici pe alții, deoarece el este un mijloc pe care Dumnezeu L-a rânduit ca noi să creștem în asemănare cu El. Fiindcă admitem cu toții că nu am ajuns la perfecțiune, întrebarea este, dacă nu acceptăm mustrarea infinitezimală a celui ce-l vedem, cum am putea accepta mustrarea desăvârșită a Celui ce nu-L vedem?

Ştefan Cornu