«Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.»” Apocalipsa 21:3

Încerc să dau un răspuns la două dileme, una legată de cer şi alta legată de iad. Iată despre ce este vorba:

1. Nu ne vom plictisi în cer? Se spune că în cer îl vom lăuda pe Domnul pentru totdeauna. Plictiseala este asociată, de obicei, cu monotonia, când repetăm mereu acelaşi lucru. Cum în cer va trebui să repetăm lauda mereu şi mereu, pentru eternitate, nu înseamnă că cerul va reprezenta culmea plictiselii? Cea mai frecventă explicaţie este că vom avea şi alte îndatoriri pe lângă laudă şi, deci, nu ne vom plictisi în cer. Există mare adevăr în această perspectivă.

2. Nu este nedrept ca oamenii să stea în iad pentru eternitate? Oamenii greşesc, într-adevăr, şi merită să fie pedepsiţi, dar a nu exista cale de scăpare din iad nu este, totuşi, prea mult? Este drept ca pentru păcate făcute într-un timp limitat, pedeapsa să fie nelimitată? Explicaţia frecventă este următoarea: gravitatea ofensei este pe măsura valorii Celui ofensat. Cum Dumnezeu este infinit în atributele Sale, efectele păcatului sunt de natură infinită şi pedeapsa veşnică este justificată. Şi aici este mare adevăr.

Eu încerc să dau un răspuns la aceste întrebări, atrăgând atenţia asupra faptului că viaţa de dincolo de moarte ţine de o „structură supra-temporală”. Cu alte cuvinte, în cer (sau în iad) nu vor mai exista zi şi noapte, ore, zile, luni şi ani. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul.” (Apoc. 21:23)
Dumnezeu există în afara și deasupra timpului. „El este Cel ce este”, punct! (Exodul 3:14) Eu înțeleg că atât cerul cât și iadul este legat de „a fi”. Cerul înseamnă a fi cu „Cel ce este”, iar iadul înseamnă a nu fi cu „Cel ce este”. După cum citim în Apocalipsa „El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei”. Aceasta este definiția cerului. A fi cu Dumnezeu înseamnă desfătare și fericire deplină, iar a nu fi cu El înseamnă culmea chinurilor și a durerii. Deci, după moarte pășim într-o nouă existență (într-un nou „a fi”), caracterizată de fericire sau chin.

Din acest punct mai departe, toate expresiile pe care noi le folosim, de genul: eternitate, veșnicie, pentru totdeauna, mereu și mereu – ca să nu mai spun despre „veșnicia trecută și veșnicia viitoare ?! – etc., sunt acomodări de limbaj, pentru noi cei ce suntem încă sub limitele timpului. Dar în cer nu există plictiseală pentru că nu există monotonie și nici în iad oamenii nu vor sta prea mult, pentru simplul fapt că nu există „prea mult”. Oamenii nu vor fi în rai sau iad pentru un anumit număr de ani (fie el și infinit), ei doar vor fi! Este vorba despre o existență pe care noi încă nu am experimentat-o și nu o putem pricepe. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9).

În concluzie, rămânea întrebarea în stil shakespearian: A fi sau a nu fi cu „Cel ce este”? A fi cu El înseamnă fericire deplină și „nu este timp” să intervină plictiseala. A nu fi cu el înseamnă chin deplin și „nu este timp” ca acesta să țină prea mult.

Costel Ghioancă