Trăim într-o societate pluralistă lipsita de credinta și, vrem, nu vrem, opțiunile multiple în materie de spiritualitate ne pun uneori în situații complicate. Cum să ne trăim viețile pe pământ și cum să ne pregătim pentru o lume viitoare fara a avea credinta ? Uneori e dificil să alegi ce rochie să pui pe tine sau cu ce cravată să-ți asortezi cămașa, dar să selectezi dintre mii de religii și posibile călăuze spirituale ale sufletului tău? Sau, când să crezi că te-ai hotărât asupra unui nucleu doctrinar (confesional), constați că inclusiv în cadrul acelei orientări cultice există, la nivel practic, aspecte care acoperă întreg spectrul operativ – de la poziții ultraconservatoare-izolaționiste până la comportamente libertine-exotico-inclusiviste!

Pare că universul spiritual este format din particule aflate într-o continuă mișcare haotică, în care este greu să-ți găsești echilibrul. Secolul XXI este religios – cum intuia A. Malreaux – dar și amețitor în același timp. Am intrat deja pe culoarul temporal postsecularist (J. Habermas) ceea ce înseamnă că asistăm la un reviriment al religiei, însă nu fără moștenirile provocatoare ale secularismului, relativismului, neo-toleranței, perspectivismului, ecumenismului, neo-marxismului, feminismului, tehnologismului, psihologismului, ezoterismului etc. Toate sunt prezente și amestecate în malaxorul mediatic global, lăsându-i consumatorului religios dificila sarcină de a se orienta în labirintul cultural-spiritualist contemporan.

Nevoia de simplitate se face simțită acum mai mult ca oricând atunci cand vine vorba de credinta . Sofisticăriile vremii ne obosesc și ne epuizează emoțional. Simțim nevoia de viață (spirituală) liniștită, mai ales în vremuri ca ale noastre, când mulți își scot în târgul mediatic propria ”capră postseculară”, fudulă și coafată potrivit ultimelor trenduri ale saloanelor de estetică religioasă în stil dadaist. Sigur, nu toți au obosit (încă) de haosul spiritualist contemporan. Mega-amețeala din jur îi face pe mulți să perceapă amețeala spirituală din propriile vieții ca fiind totuși un soi de echilibru. Știți cum e, boala ta pare o nimica toată când îi vezi pe alții în fază terminală. Alții, totuși, au consumat mult din oferta sincretistă contemporană, iar ființele lor strigă cu disperare după o cură de dezintoxicare sufletească. Vor ceva simplu, autentic și profund în același timp. Vor apa rece și curată de care sufletele lor au așa de mare nevoie. Unde o găsim?

V-aș îndrepta atenția spre un episod interesant din viața Domnului Isus Cristos, descris de apostolul Ioan în capitolul 6 al Evangheliei sale. Mântuitorul este înconjurat de mulțimi de oameni, Lui i se face milă de aceștia și, înmulțind cinci pâini și doi pești, este capabil să hrănească peste cinci mii de suflete. Oamenii sunt entuziasmați de această minune și vor să-l facă pe Isus Cristos împăratul lor în mod forțat. Totuși, Domnul îi ajută să se desprindă de comenzile stomacului și să se gândească la cele spirituale – și iată cum ajungem din nou la discuția despre lumea spirituală și problemele sufletului.

Abordând exact esența subiectului nostru despre credinta in Dumnezeu , Domnul Isus Cristos face acel exercițiu de simplitate despre care vorbeam și le indică drumul adevărat și necesar în desișul de ”lucrări” pe care omenii vor să le facă ”pentru” Dumnezeu: „Ei I-au zis: «Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.»” (Ioan 6:28-29). Nimic mai simplu decât atât: preocuparea pentru lucrurile spirituale presupune să credem în Isus Cristos, trimisul lui Dumnezeu pentru noi. Adevărata cale spirituală, separată de kitschurile și sofisticăriile moderne, presupune credința simplă în Cristos. Nu este nevoie de niciun fel de tehnici complexe de contorsiuni spirituale, ajunge credința simplă ca a unui copil. Trebuie să credem că Isus Cristos este Dumnezeu și este necesar să ne încredem în salvarea realizată de El pe crucea Golgotei. Aceasta este „lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la noi.” Este uimitor de simplu, nu-i așa?

Întrebarea care deja stă să erupă este următoarea: dacă adevărata credință este atât de simplă, de ce se pare că mulți oameni nu au găsit-o? De ce aleg ei căile complicate și neautentice? Din pricină că, în mod paradoxal, simplitatea credinței o face să fie și dificilă, în același timp. Credința în sine este simplă, însă tocmai simplitatea ei cere să acționăm în toate lucrurile în baza respectivei credințe. De exemplu, când o credință este mai complicată, mai nuanțată – mai sincretică, dacă doriți – este mai ușor să negociezi, să aproximezi, să cauți compromisul, să împaci pe toată lumea. Pe de altă parte, când credința este simplă, ea este și foarte precisă și clară – omul nu mai poate jongla cu ”adevărurile” spirituale după cum dorește. Din acest motiv credința simplă este dificilă.

Afirmația „am în mână o cană colorată” le oferă oamenilor spațiu de manevră. Fiecare își dă cu părerea: ce fel de culoare are cana? Și așa se împart oamenii în diverse categorii: oamenii cănilor albastre, oamenii cănilor roșii etc. Apoi, apar discuții în cadrul aceleiași categorii: ce fel de albastru este? Albastru deschis, închis, etc.? Afirmația amintită permite acest spațiu de mișcare, mobilitate plăcută la început, dar care în final duce la amețeala pomenită mai sus.

Afirmația „am în mână o cană albă” este simplă, și dificilă totodată. Este simplă fiindcă simplifică toată dezbaterea, dar este dificilă pentru că nu ne mai putem face ”jocul” nostru. Or, aici apare și dificultatea credinței adevărate. Afirmația „Isus Cristos este trimisul lui Dumnezeu, singura Cale, Adevărul și Viața” este simplă, dar nu mai permite ”jocul” nostru.  Nu mai este spațiu pentru mândria umană, pentru etalarea înțelepciunii noastre, pentru arta negocierilor, pentru slavă deșartă, într-un cuvânt, pentru prestațiile noastre amețitoare. Trebuie doar să crezi și să lași ca această credință să-ți structureze întreaga viață.

Impulsurile egoiste și păcătoase ale omului nu vor accepta această credință simplă, tocmai din pricina dificultății ei, ceea ce ne conduce la concluzia logică a acestui articol: oricine deține adevărata credință, simplă și dificilă, trăiește o minune!

Pastor, Costel Ghioancă