Cealaltă faţetă a obişnuinţei

Societatea contemporană a declarat război obişnuinţei (şi obişnuitului). Cu cât ceva este mai ieşit din comun şi mai rupt de monotonie, cu atât mai bine. ”Diversitatea” şi ”schimbarea” sunt termenii la modă.

Probabil că boala secolului XXI va fi plictiseala, nu depresia, cum zic mulți. Sau, poate ambele, că oricum există o legătură strânsă între cele două.

Zona religiosului nu este imună la războiul contra obișnuinței. Discursul teologic capătă nuanțe din ce în ce mai exotice, atașate mereu de un anumit post-ceva. Și cum, din ”catedralele minții” se coboară insesizabil în lumea faptelor, nu este de mirare că bisericile de astăzi se întrec în a fi cât mai ”relevante” și neobișnuite. Și uite așa se recurge frecvent la tot felul de ”artificii”, uitându-se că artificiile sunt frumoase, dar nu stau mult pe cer…

Cred că lupta bisericească împotriva obișnuinței are la bază o confuzie între obișnuință și formalism. Cel de pe urmă este de sorginte legalistă și înseamnă să te ții de anumite forme, în ciuda faptului că ele nu mai slujesc niciunei esențe. Are la bază un soi de încăpățânare ancestrală.

Obișnuința înseamnă să practicăm niște lucruri pe care le-am învățat, ne-am deprins să le facem. Le-am tot făcut până când s-a născut obișnuința, iar obișnuința aduce, la rândul ei, nevoia.

Cât de banal este unul dintre răspunsurile la întrebări de genul: De ce nu mai citesc creștinii Biblia? De ce nu mai vin la biserică? De ce nu mai iubesc părtășia frățească? De ce nu se mai implică în evanghelizare? De ce nu mai dăruiesc? De ce nu mai cântă? De ce nu se mai roagă? Etc. Ei nu mai fac toate aceste lucruri pentru că a dispărut nevoia de a le face. Da, a dispărut o dată cu cealaltă fațetă a obișnuinței, cea pozitivă…

Oamenii au ajuns să fie nenorociți de ”artificiile bisericești”. Luptând împotriva obișnuitului, mulți lideri creștini i-au condamnat pe oameni la tirania plictiselii. Este exact ca în cazul drogurilor, următoarea doză nu te vindecă, ci creează o nevoie și mai mare.

Care este soluția? Sub nicio formă să ne opunem la nou, la inedit! Credința este dinamică, dar este și istorică – trebuie să păstrăm acest echilibru. Soluția este să redescoperim cealaltă fațetă a obișnuinței: frumosul ei!

Răsăritul și apusul reprezintă ”expresii ale obișnuinței”, dar cât sunt de frumoase! (Cum ar fi dacă soarele n-ar mai răsări într-o dimineață că să nu ne plictisească?)Tot astfel, să stai în fiecare zi în casă cu aceeași nevastă și aceiași copii. Sau, să le spui la nesfârșit aceeași poveste copiilor tăi, înainte de culcare. Sau, să spui ”Bună ziua” și ”Mulțumesc!”. Sau să spui ”Te iubesc!” Sau, să intri în fiecare zi în odăiță și să te rogi… Sau să alergi în fiecare dimineață… Sau să te speli pe dinți… Sau să le spui prietenilor tăi aceeași glumă…

La fel și în biserică, fiind mereu deschiși pentru lucruri noi, decât să apelăm la ”artificii efemere” mai bine să-i învățăm pe oameni să se bucure de frumosul obișnuitului. Tare mi-e că și în cer vom obișnui să ne închinăm…

Pastor, Costel Ghioancă