Ce spune judecarea altora despre tine
Ce spune judecarea altora despre tine
„De aceea, tu, omule, care-i judeci pe alţii, n-ai nici o scuză, căci prin faptul că-l judeci pe altul te condamni pe tine însuţi, pentru că tu, care-l judeci, înfăptuieşti aceleaşi lucruri!” (Romani 2:1)
Pentru Pavel, fariseismul și păcătoșenia ascunsă sunt date în vileag de acest principiu: judecarea altora. Având în vedere că Dumnezeu „va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:16), singura neprihănire care va rezista acestei judecății este cea lăuntrică sau ascunsă.
În schimb, „tu, omule, care-i judeci pe cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri [hoție, lăcomie, invidie, ceartă, înșelătorie, ucidere, bârfă, aroganță, s.a., cf. Romani 1:29-31], dar pe care le faci şi tu, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Romani 2:3). Evident că nu. Fariseismul și corupția interioară bine mușamalizate sunt păcatele care te aduc cel mai aproape de buza abisului veșnic.
Cum funcționează deci, această judecată și acest fariseism? Apostolul vede o legătură intrinsecă între judecarea cuiva și înfăptuirea acelui lucru pe care îl judeci în altul. Care este această legătură? Când cineva judecă pe altcineva demonstrează că același principiu care l-a făcut pe inculpat să păcătuiască sălășluiește și în cel ce judecă.
Iată cum: Să presupunem că stai la coadă la un ghișeu și dintr-o dată vezi că cineva trece nestingherit și nejenat pe lângă tine și pe lângă ceilalți și se așează al doilea la ghișeu. Mâinile încep să ți se umezească, fața ți se înroșește și instant auzi în jurul tău șușoteli din în ce în ce mai puternice. Efectul judecății s-a generalizat. De ce ai reacționat așa? Care este motivul? Ei bine există două lucruri care stau la baza manifestării tale de judecată:
(1) Faptul că stai la coadă nu-ți face plăcere, de fapt îți displace teribil. Ți-ar plăcea, dacă ar exista posibilitatea, să te faci nevăzut, să depășești fără nicio grijă tot rândul și să te așezi frumos în față. Totuși, de dragul normei publice, strângi din dinți și te auto-abții. Din această cauză urăști comportamentul impostorului care ți-a luat-o înainte: totuși, tu te-ai chinuit atât să stai la coadă…
(2) Disconfortul pe care tu ți-l asumi trebuie să și-l asume toată lumea. Înduri supliciul celor 20 de minute pierdute fiindcă toți le îndură. Neplăcerea ta este suportabilă numai dacă toată lumea o suportă. Dar în momentul când cineva scurtcircuitează chinul pe care tu l-ai răbdat, o furie dezlănțuită începe să erupă în tine.
Observați punctul central al judecății: disconfortul care izvorăște din auto-abținere. Acest fapt arată că intenţiile inimii tale sunt aceleaşi ca ale celui ce scurtcircuitează norma, doar că tu te-ai abţinut de la acel lucru, şi asta prin puterea ta şi prin voinţa ta. Practic nu este nicio diferenţă între intenţiile aceluia şi intențiile tale, ambele sunt exact la fel: egoiste până in măduva oaselor. Diferenţa constă în chinul pe care tu ți l-ai asumat prin puterea voinței.
Reversul judecății l-am putea exemplifica în felul următor: să presupunem că ești cu grupul tău de prieteni și ați cumpărat 3 ciocolate, una cu 75% cacao, alta cu lapte și alta cu alune. Ție îți place cel mai mult cea cu lapte, și cu uimire sesizezi că prietenii tăi nu gustă deloc din cea cu lapte, pe motiv că nu le prea place. Nu-i așa că ți s-ar umple sufletul de bucurie. Ciocolată e numai a ta, nu trebuie s-o împarți cu nimeni. Iată reversul judecății: faptul că prietenilor tăi nu le place ciocolata cu lapte nu îți provoacă transpirații și mânie, ci dimpotrivă, bucurie, plăcere și chiar uimire.
Dacă am aplica aceste lucruri la viața noastră spirituală ne-am putea radiografia corect acțiunile și ființa, așa încât să ne-o aliniem realmente voii lui Dumnezeu care „judecă lucrurile ascunse ale oamenilor”. De ce judecăm pe frații care nu participă la ora de rugăciune; de ce judecăm pe cei ce nu vin la Biserică; de ce judecăm pe cei ce nu-și aduc zeciuielile; de ce judecăm pe aceia care nu pun mâna în nicio acțiune a Bisericii; de ce judecăm pe aceia care totdeauna sunt primii când vin ajutoarele, dar ultimii la slujire; de ce?
Pentru că de fapt nouă ne-ar plăcea să facem ce fac ei, însă noi ne abținem. Ne-ar plăcea să venim o dată sau de două ori pe lună la Biserică, și dacă se poate doar atunci când începe predica, ne-ar plăcea să cheltuim zeciuiala pe care o dăm Bisericii pentru scopurile noastre egoiste, ne-ar plăcea să fim doar serviți, dar nu să servim pe alții, ne-ar plăcea să inspectăm primii ajutoarele și să luăm pentru noi ce este mai bun de acolo, și lista poate continua. Observați fariseismul, observați cum principiul celui judecat locuiește în inima celui ce judecă.
Nu este nicio diferență între cel judecat și cel ce judecă: ambii au aceeași inimă depravată, ambii au aceleași impulsuri și intenții și ambii vor fi judecați pe baza acelorași lucruri ascunse, și nu pe baza acțiunilor exterioare mușamalizate. Dacă însă acel principiu ar fi străin vieții tale, atunci nu l-ai judeca pe fratele tău, dimpotrivă, ai rămâne uimit de faptul că el nu participă la ceea tu ai experimentat ca fiind o mare bucurie și probabil, când l-ai întâlni i-ai spune ceva de genul: m-am bucurat atât de mult duminică, aproape că l-am văzut pe Dumnezeu, și sufletul mi-e plin de iubirea Lui. Vă asigur, că această „reclamă” izvorâtă din realitatea experienței tale îl va mișca atât de tare pe „inculpat” încât în duminica următoare l-ai vedea pe băncile Bisericii.
Având în vedere că mulți dintre noi ne-am confruntat cu o astfel de judecată, care ar fi soluția? Bineînțeles că soluția constă în înțelegerea depravării noastre și în pocăință dar și într-o întoarcere la Dumnezeu ca sursă a bucuriei și plăcerii noastre.
Dacă l-am vedea pe Dumnezeu ca fiind totul pentru noi, sursa bucuriei și împlinirii vieții noastre, mersul la Biserică ar fi o mare plăcere, dărnicia ar fi un extaz și slujirea o fericire. Lui Dumnezeu îi place de cel ce dă cu bucurie (2 Corinteni 9:7), fie că vorbim de bani, fie că vorbim de timp, sau de orice altceva. Darea noastră ar trebui să fie caracterizată de bucurie în Dumnezeu – numai aceasta îl glorifică pe Dumnezeu și numai aceasta stă în picioare în fața judecății a tot pătrunzătoare a lui Dumnezeu. „Un astfel de om îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:29).
Ştefan Cornu