1.   Prezentarea sumară a cărții

Cartea Spovedanie şi Psihoterapie: Interferenţe şi Diferenţe a apărut în anul 2009 la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş  şi constituie, aşa după cum reiese chiar din titlu şi după cum menţionează însuşi autorul, Eugen Jurca, „o modestă punte de legătură între duhovnicie și psihoterapie…” (10).  Numai că „puntea nu este chiar atât de modestă”, de vreme ce autorul pătrunde într-un spațiu puțin – sau aproape deloc – exploatat în România, însoțit de o instruire academică demnă de apreciat, de experiență pastorală, atenție la detalii și simțul fin al umorului care face lucrarea să depășească bariera „tehnicității” ajungând – aproape ca o terapie – la cei care aveau nevoie de un instrument așa de valoros.

Cele șapte capitole pe baza cărora este structurat conținutul cărții urmează o structură logică și progresivă plecându-se de la „delimitarea competențelor” celor două discipline, spre incursiuni în creionarea portretului „psihoterapeutului și  a preotului duhovnic” și aspecte legate de „setting-ul colocviului psihoterapeutic”, pentru ca apoi să fie analizate și anumite elemente concrete găsite la interfața dintre spovedanie și psihoterapie, elemente precum: „psihologia refuzului”,  „rușinea în analiza existențială și logoterapie și în sacramentul reconcilierii”, „ascultarea duhovnicească și ascultarea terapeutică” și, în sfârșit, „sentimentul de culpabilitate și sacramentul reconcilierii”.

La o privire mai atentă asupra acestor capitole putem constata următoarele:

• Capitolul 1, „Psihoterapie și duhovnicie: Delimitare a competențelor” are un rol introductiv și aduce în atenția cititorului că disciplina (teologia) pastorală se cere a fi mai practică și să ducă spre o „psihologie pastorală” și chiar spre „medicina pastorală”. Autorul evidențiază apoi că de multe ori se face confuzie între consiliere și psihoterapie  și între psiholog și psihoterapeut sau chiar psihiatru. Prin urmare, profesorul Jurca recurge la precizări terminologice, clarificări și delimitări, chiar și în zona duhovniciei, acolo unde explică ce înseamnă preot de mir, preot confesor, preot duhovnic, mentor spiritual și avva.
• Capitolul 2, „Psihoterapeutul și preotul duhovnic. Trăsături de personalitate și calități profesionale” ne ajută pe de o parte să înțelegem diverse particularități care țin  de personalitate și limitele profesionale ale psihoterapeuților/duhovnicilor, iar pe de altă parte pune la dispoziția celor interesați repere personologice, atrăgându-se atenția asupra mai multor tipuri de personalități de „inspirație” clinică: cea paranoidă, schizodiă, borderline etc.
• Capitolul 3, „Setting-ul colocviului psihoterapeutic” ține de cadrul (locul și timpul) spovedaniei/actului terapeutic. Astfel, autorul ne pune la dispoziție mai multe principii esențiale de care trebuie să se țină seama în amenajarea cabinetului de consiliere, dar și elemente care țin de locul și timpul spovedaniei: „În realitate, spovedania nu se face doar la un răs/timp anume, ci cu timp, pentru ca omul să se poată deschide, să aibă răgazul de a se destăinui pe-ndelete…” (149).
• Capitolul 4, „Rezistența la terapie și/sau duhovnicie” se ocupă de „psihologia refuzului și relevă faptul că, din diverse motive, persoana bolnavă dezvoltă mecanisme de coping precum negarea, refuzul realității, delirul, halucinația, autosuficiența (ca refuz) etc.
• Capitolul 5: „Rușinea în Analiza Existențială și Logoterapie și în Sacramentul Reconcilerii” este mai scurt și discută problema rușinii sub diverse aspecte. Întâi de toate rușinea este discutată ca „protector al intimității personale”, apoi se abordează rolul acesteia „în terapie și confesional”.
• În capitolul 6, „Ascultarea duhovnicească și ascultarea terapeutică” autorul – așa cum ne-a obișnuit pe parcursul cărții – face clarificări terminologice și conceptuale. Abordând problematica ascultării, acesta scoate în evidență că aceasta trebuie să funcționeze în ambele sensuri, atât dinspre duhovnic/terapeut înspre pacient, cât și invers.
• Ultimul capitol, al 7-lea are în vedere „Sentimentele de culpabilitate și Sacramentul Reconcilierii” și oferă informații valoroase despre scrupulozitatea religios-morală și terapia anti-scrupul, dar și despre „laxismul moral”, respectiv, despre responsabilitatea morală, pocăință (metanoia), ori sentimentul iertării (katarsis – dezlegare sacramentală): „O distincție semnificativă între psihoterapie și spovedanie, rezidă în însăși substanța, esența, natura lor: prima este tratament, a doua este Sacrament.” (239).

2.     Analiza unui capitol semnificativ

În această secţiune, analiza noastră se va concentra asupra capitolului al IV-lea din cartea profesorului Eugen Jurca. Capitolul acesta atrage atenția asupra unui aspect foarte important, „rezistența la terapie și/sau duhovnicie) sau „psihologia refuzului”. Cu alte cuvinte, în terapie/duhovnicie nu se duce lipsă de provocări – refuz – din partea pacientului: „nici un fel de terapie, nici o schimbare, nici viața duhovnicească, nici spovedania, nici vindecarea, nici mântuirea… nu sunt posibile fără acordul persoanei” (153). Lipsa de acord din partea persoanei poate lua mai multe forme, de la mecanisme de apărare psihologică, până la „cele care trec dincolo de limita unor apărări «firești»…” (p. 154).

Mecanismele de coping sunt primele amintite în „psihologia refuzului”. Aceste mecanisme pot fi împărțite la rândul lor în cele de (de)negare a realității (verneinung) și ce de refuz al realității (verleugnen). (De)negarea ar trebui înțeleasă ca „refuzul de a recunoaște paternitatea („refuzul de a recunoaște ca propriu”) asupra unui gând (nu tocmai „ortodox”!), a unei dorințe sau a unui sentiment… refuzul de către subiect a unei interpretări ce-l privește, formulate de către psihanalist” (156).

Cealaltă latură a mecanismelor de coping (verleugnen) se referă la „modalități subtile prin care persoana refuză să accepte și alte realități traumatizante, manifestate prin: conduite de refuz al doliului, în urma pierderii unei ființa dragi; refuzul acceptării (apariției, declanșării) unei boli psihice grave sau incurabile… refuzul acceptării de a fi căzut pradă unei patimi, unui comportament de dependență psihologică… refuzul posibilității pierderii propriei vieți…” (157).

Negarea prin fantasmă este o altă componentă din psihologia refuzului, dar aici depășim granița nevrozelor, și avem de a face cu psihoze, specifice celor cu tulburări de personalitate: „Eu nu sunt nebun, voi aveți ceva cu mine, doriți să scăpați de mine, ați complotat împotriva mea…! (ar zice, probabil, un suferind de paranoia); „o ființă extraterestră mi-a introdus un cip în ureche și de aceea aud voci!? (îmi declara cu obstinație o persoană, susceptibilă de schizofrenie paranoidă)”…(160).  Acceptarea tratamentului nu este ușoară pentru că, după cum amintește autorul, „acceptarea bolii, adresabilitatea și disponibilitatea pentru terapie, dincolo de suferință este și o problemă culturală.” (161).

Mai există, apoi, autosuficiența ca refuz, regăsită la „cei ce consideră ca de fapt n-au nicio problemă”, la persoanele „arogante și «îmburghezite» ideologic – acei «belferi ai spiritului», cum i-ar plăcea lui Nicolae Steinhardt să spună – în care nu mai este loc pentru primire, acceptarea noului, mai binelui, schimbării (162-163).

Făcând un pas în spațiul teologic, profesorul Jurca amintește despre „imaculata concepție (de sine), cazul celor care refuză spovedania pe motiv că sunt buni, că și alții păcătuiesc etc. Problema fundamentală este însă că  „tocmai pe acest mecanism se bazează și refularea. Crusta prinsă deasupra culpelor morale nu vindecă plaga ce riscă să «cangreneze» în străfundurile conștiinței morale, oricât ne-ar fi de incomod să recunoaștem o asemenea realitate.” (164-165).

Se poate să existe și latura cealaltă, adică refuzul psihologiei prin „spovedanie”, cazul celor care „în loc să se adreseze serviciilor de specialitate: psiholog, psihoterapeut, psihiatru, se perindă din duhovnic în duhovnic (de fapt, nu căutând vindecare, ci confirmare), caută „popi cu leac”, umblă pe la mănăstiri pentru tot felul de făcături ș.a.m.d.” (167).

În încheierea capitolului autorul revine la problematica „voinței umane” în procesul terapeutic și evidențiază confuzia pe care multe persoane o fac între „a dori” și „a vrea”. Multe persoane își doresc un anumit lucru, dar nu îl vor, de fapt, cu adevărat: „cu verbul «a dori» ne poziționăm încă în fantasmă (în imaginar), în lumea condiționalului(ărilor)…pe când cu verbul a voi” ne ancorăm în realitate, în lumea posibilităților: «toate sunt cu putință celui ce crede» (Marcu 9:23)…” (169).

3.     Considerații personale

Cartea avută în atenție – și în special capitolul analizat – este de mare utilitate deoarece ne ajută înțelegem o dimensiune a interacțiunii dintre psiholog/duhovnic și pacient, foarte dificilă și greu de „stăpânit” și anume, confuzia dintre aparență și realitate. Se prea poate ca de multe ori să avem impresia că pacientul își dorește să fie consiliat/să se destăinuie când, de fapt, avem de-a face cu o veritabilă psihologie a refuzului.

După cum am văzut, fie că este vorba despre mecanisme legitime de coping, în situații limită, despre afecțiuni de natură psihotică, sau pur și simplu despre o etalare grosolană a auto-suficienței și mândriei exacerbate, pacientul poate refuza terapia/spovedania, într-un mod mai mult sau mai puțin elegant.

Considerăm de asemenea că această pseudo-colaborare în procesul terapeutic din partea pacientului, are la bază și o puternică latură (componentă) culturală. Tradiția joacă și ea un rol important: „facem ce trebuie făcut!”, „la noi, așa se face!”, „nu o să mă fac de râsul lumii”… etc. Mulțimea/comunitatea/poporul/familia sunt adesea mijloace de camuflaj pentru persoanele care nu au suficient curaj – voință – să se confrunte cu propriile frământări sufletești și dileme existențiale.

4.     Concluzii: aplicabilitate

Lucrarea profesorului Eugen Jurca nu este în nici un caz situată doar în spațiul teoretic – artă de dragul artei – ci are și o puternică dimensiune aplicativă, observabilă ușor dacă ținem seama de multele situații de viață la care face referire autorul.

În mod concret, „psihologia refuzului” este aplicabilă în contextul asistenței sociale – reconcilierii sociale – prin aceea că semnalează o provocare în plus în demersul de intervenție terapeutică/duhovnicească. Înaintea de a se ocupa de „problemele cu care se confruntă” pacientul, psihologul (asistentul social, preotul etc.) trebuie să înțeleagă că adeseori prima „problemă” a pacientului este propria persoană. Încercările de eludare, justificare, camuflare a acestei „realități incomode” va constitui o grea piatră de încercare pentru psihoterapeut și totuși, este un lucru de care trebuie să țină seama în activitatea sa.

O altă latură practică ține și de delimitarea competențelor terapeutice. Adeseori, cei specializați în latura psihoterapiei au impresia că cele mai multe probleme ale persoanelor care apelează la serviciilor lor țin de competența lor și nu de dimensiunea teologică, a duhovniciei, și invers. Este important ca fiecare disciplină să își recunoască punctele tari, dar și limitele sale, și să meargă pe varianta complementarității și, în nici un caz, pe cea a anatemizării reciproce. În cazul din urmă, s-ar ajunge la conflicte majore între psihoterapie și duhovnicie, și cine ar putea, atunci, realiza o „reconciliere” între cele două?

Costel Ghioancă