De ce nu s-au întors și ceilalți nouă?
Cei mai mulți dintre noi ne amintim întâmplarea cu cei zece leproși. În drumul său spre Ierusalim, Mântuitorul vede zece leproși care îi cer ajutorul. Domnul îi trimite să se arate preotului și pe când se duceau, toți zece au fost vindecați. Doar unul dintre ei, un samaritean, s-a întors mulțumindu-i lui Dumnezeu și glorificându-L pe El. Replica Mântuitorului a devenit proverbială: „Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt?” (Luca 17:17).
De ce nu s-au întors și ceilalți nouă? Încerc să dau și eu un răspuns: din pricină că au fost prea bucuroși. Este un pic ciudat și paradoxal, dar uneori bucuria ne poate face să uităm să-i mulțumim și să-l glorificăm pe Dumnezeu. Să vedem cu stau lucrurile și „să intrăm puțin în pielea leproșilor”, chiar dacă și numai contemplarea la un astfel de rol ne îngrozește.
În Leviticul, 13 și 14 citim că lepra era o boală contagioasă și necruțătoare, consecința imediată fiind că cei bolnavi erau izolați de restul comunității și ai familiilor acestora. În cazul în care un lepros se vindeca, trebuia să fie văzut de preot și reprimit în comunitate.
Domnul Isus îi trimite pe toți cei zece leproși la preot pentru ca acesta să-i inspecteze cu privire la lepra lor. În mod normal nu aveau de ce să meargă la preot, boala lor era evidentă. Totuși, toți cei zece ascultă de Domnul și dau dovadă de credință, iar rezultatul îl știm: pe drumul către preot toți cei zece sunt vindecați. Imaginați-vă acum bucuria lor! Puteau să revină în comunitate. Puteau să-și revadă familiile. Erau din nou oameni între oameni. Tot ce trebuia să facă era să se arate preotului și gata, erau reprimiți în societate. Câtă bucurie și extaz. Se împlinea un vis nesperat. Cum să suporte amânare așa ceva?
Cu toate acestea, unul din cei zece este biruit de un sentiment și mai puternic: sentimentul de recunoștință față de Cel care l-a vindecat. Erau două trăiri intense, ambele pozitive. Sentimentul de recunoștință și mulțumire coroborat cu sentimentul bucuriei de a fi vindecat. Doar că în cazul samariteanului, atitudinea de recunoștință față de Domnul îi oferă suficientă tărie să amâne împlinirea bucuriei și gratificarea rezultată în urma vindecării. El înțelege că bucuria va fi și mai deplină dacă este precedată de recunoștință față de Domnul!
Aplicația pentru noi e simplă: avem și noi pe pământ micile sau marile noastre bucurii. Cele mai multe dintre ele sunt legitime și inofensive. Doar că a „ne bucura de viață”, fără a fi profund recunoscători față de Domnul (în moduri practice și concrete), înseamnă a știrbi bucuria de frumusețea ei. Prea ne bucurăm de familie, de muncă, de realizări, de sănătate, concedii (și chiar de mântuire), uitând de fapt Sursa acestor bucurii. Poate că lecția grea pe care trebuie să o învățăm în societatea noastră grăbită este să avem tăria de a ne amâna bucuriile, astfel încât să-i fim mai întâi recunoscători lui Dumnezeu.
