Autor: Costel Ghioancă

Cartea Teologie socială, scrisă de Pr. Dr. Mihai Valică și de coautorii Prof. Dr. Pavel Chirilă, Drd. Andreea Băndoiu și Drd. Cristian George Popescu, a apărut la editura Christiana, București în anul 2007. Este o lucrare de dimensiuni medii, dar angajată profund în mai multe direcții de studiu ce se găsesc la interfața dintre teologie și lumea seculară.

Astfel, cartea Teolgie socială, este structurată în opt părți, fiecare menită să abordeze diverse laturi ale relației dintre teologia ortodoxă și contextul social cu care aceasta dorește să intre în dialog. În rândurile următoare vor fi prezentate, pe scrut, principalele elemente regăsite în fiecare din cele opt părți ale studiului avut în discuție.

Partea I: Teologia socială ortodoxă (p. 9-62) – are un rol introductiv și abordează în principal necesitatea unei teologii sociale ortodoxe, justficându-se re-activarea subiectului în cartea pe care o avem în discuție. Evident, cum era de așteptat, teologia socială ortodoxă se dorește a fi un instrument „prin care să se reducă distanțele dintre sacru și profan, dintre teologic și social” (p. 11), mai ales pentru a reuși să intre în dialog cu „omul recent” (p. 12) al societății postmoderne. Teologia trebuie să aibă un impact mare chiar și într-o societate așa de secularizată cum este cea contemporană și trebuie predată pentru „a ști să prezinți și să faci virtutea mai atractivă decât păcatul” (p. 15).

Autorii țin să precizeze că în studiul lor este vorba despre o reactivare a teologiei sociale și nu despre o invetare a acesteia (p. 16-17). Ei atrag totuși atenția că deși practica socială a fost mereu prezentă în sânul ortodocsiei românești, până la data pubilcării cărții nu se conturase încă o doctrină socială a BOR, așa după cum fusese cazul cu Biserica Ortodoxă Rus, realizare lăudată de autorii cărții (p. 18-20).

Așa după cum Scriptura este completată de Sfânta Tradiție și teologia socială ar trebui completată de o doctrină socială (p. 21), fapt care ar duce teologia din sfera misterelor în lucrarea comună a oamenilor (p. 30). Pentru implementarea practică  a teologiei sociale, Valică și ceilalți coautori remarcă rolul vital al Bisericii și al școlii și, totodată, țin să precizeze că BOR trebuie să facă eforturi mai departe de a redobândi patrimoniul bisericesc pierdut în timpul regimului totalitar (p. 36).

Continuând să explice esența teologiei sociale, autorii fac apel la diverși termeni grecești  latinești și ebraici (splaghnon, eleous, misericordia, rachamis. Chasad și tsedaka) spre a scoate în evidență idei precum: acceptarea celuilalt, a înțelege pe cei ce se află în necaz, a fi împăciuitor, a fi plin de blândețe, a fi drept etc. (p. 50-54). Biserica trebuie să penduleze mereu între aspectul ei sacramental și cel social (p. 58), înfăptuind astfel opera de mântuire pe care și-o împlinește prin slujire (p. 59).

Analizând relația teologiei sociale cu latura economică și morală a societății, autorii pun în lumină faptul că „Biserica, prin serviciile social-morale aduse societății, creează o bază solidă a dezvoltării economice” (p. 61). În finalul primei părți ai cărții, Valică și ceilați mai precizează și că teologia socială este un mijoc de evitare a secularismului, chiar dacă trăim într-o societate seculară (p. 62-64).

Partea II: Ortodoxia între tradiție și necesitatea unei doctrine sociale (p. 65-75)        – este mai redusă ca dimensiuni și se dorește a fi o justificare a unei propuneri pe care autorii doresc să o facă forurilor superioare din BOR: aceea de a considera formularea unei doctrine sociale.  Discursul autorilor este unul apologetic, subliniid că BOR nu duce lipsă de o experiență de trăire și slujire socială (p. 67-68), însă clădind pe câteva întrebări analitice și pe opiniile unor teologi ortodocși precum Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Radu Preda, Christos Yannaras și Heinrich Pompey, se lasă să se înțeleagă că formularea unei teologii sociale ar fi foarte utilă în BOR.

Partea III: Motivația, adresanții și scopul acestui studiu (p. 79-82)

Aici autorii țin să menționeze că studiul lor este pe de o parte un răspuns față de părerile teologice apusene potrivit cărora „ortodoxia nu ar avea o conștiință socială” (p. 79), iar pe de altă parte, este menit să aprofundeze și să sublinieze bazele teologic esențiale le relației Bisericii cu lumea. Autorii vor să-i asigure pe cititori că lucrarea lor nu este un studiu exhaustiv, nu se consideră un studiu-model sigur, nu se consideră singura șansă de salvare a filantropiei în BOR, nu se pretinde un model anume pe care Sfântul Sinod să-l urmeze, nu se consideră un semnal de alarmă și nu face morală nimănui.

Dimpotrivă, este un punct de plecare spre o posibilă doctrină socială în BOR, amintind cuvântul Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți referitor la importanța Filantropiei în viața Bisericii și, de ce nu, este um materila prin care se împărtășește „entuziasmul și experiența…celorcare lucrează de peste 14 ani, neîntrerupt, în Asociația Filantropică Medicală Creștin-Ortodoxă Christiana” (p. 82).

Partea IV: Fundamentele biblice și patristice ale doctrinei sociale în Biserica Ortodoxă Română (p. 87-161).

În acest caz discutăm despre o secțiune mai vastă a lucrării în care autorii se străduiesc să fundamenteze doctrina socială pe baze biblice și pe aspecte din teologia patristică.  Astfel, se pleacă de la premisa că, potrivit Scripturii, Dumnezeu Însuși este milos și este iubire în esența Lui (2 Cor. 1:3,4; Luca 1:78; Efeseni 1:3, 7; Efeseni 2:4-6; 1 Ioan 4:8-9), apoi sunt prezentate câteva citate din Sf. Vasile cel Mare și Fericitul Augustin. Argumentarea continuă analizându-se relația omului cu Sfânta Treime și constatându-se că aceste este imago Dei, chip al Arhetipului și persoană, că are o constituție hristologică și o devenire hristică.

Mai apoi, se subliniază faptul că trupul omului este templul al Duhului Sfânt – idee argumentată cu versete biblice precum, Ps.138, Iov 10:8, Rom. 12:1, 1 Cor. 6:19 etc. și citate patristice din Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul, Sf. Vasile cel Mare; în lumea creată toate sunt de obște – Ge. 1:28, Marcu 12:1, Mat. 25:14, 1 Tim. 6:7 și citate din Sf. Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur; întâia și a doua poruncă – Ef. 5:1-2, Mat. 22:37-40, 1 Ioan 4:7 și citate din Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Grigore de Nyssa, Sf. Vasiel cel Mare; Hristos este centrul și izvorul milei și al dragostei – Ioan 3:16, Mat. 25:34-40, Evrei 4:16, Luca 22:27 și citate din Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nyssa; filantropia creștină e universală – Gal. 6:10, Luca 1:72, Ro. 15:9, Ps. 102:11, Iacov 5:11 și citate din Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Chiril al Alexandriei, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Gură de Aur; urmând același model lucrarea mai tratează (tot cu justificări biblice și patristice): cui i se adresează filantropia creștină, ce este și ce nu este filantropia creștină (arătându-se aici că nu este o simplă donație făcută între oameni ci presupune miluirea vrăjmașilor, p. 126), despre bogați și săraci, despre camătă (care este oprită la creștini, p. 136), despre valoarea materială și spirituală a actului filantropic, despre efectele filantropiei, când dărnicia e zadarnică, despre cel ce nu e darnic, despre faptul că nepăsaea față de aproapele este un păcat, despre cei ce nu au parte de milă, despre binefacerile ce se revarsă asupra celui milostiv, despre recunoștină, milostenia ca act eclezial, despre faptul că filantropia diaconală se naște din Sfânta Liturghie și, în sfârșit, despre diaconi și filantropie.

Partea V. Biserică – Națiune – Stat (p. 165-190)

Mai departe, autorii merg pe axa Biserică-națiune-stat, definind „neamul” ca pe cei morți, alături de cei vii și cei ce se vor naște (p. 165) și ajung la concluzia că „scoul Bisericii este de a transforma Națiile în Poporul lui Dumnezeu” (p. 166). Creștinii au obligați să participe la viața publică, fără a susține un anumit sistem politic sau ideologic (p. 169), Biserica respectând autonomia legitimă a ordinii democratice. Munca este personală iar dreptul la proprietate relativ (toate fiind a lui Dumnezeu) (p. 177-178), iar Sfânta Scriptură ne îndeamnă la prudență atunci când este vorba despre bogăție (p. 184).

Analizâd pe scurt și problema războiului și a păcii, autorii concluzionează că „războiul este o maladie a societății” și, „nu poate fi justificat în niciun fel” (p. 186). La pag. 187 este abordat cultul morților și justificat pe baza credinței în învierea de obște și pe baza faptului că moartea nu distruge dragostea pentru cel plecat de lângă noi.

Partea VI- Biserica și societatea (p. 193-207)

Autorii încep această parte a lucrării făcând referire la „biserică și medicină”, înțelegând prin cea din urmă o medicină creștină – alta decât cea laică – și care se fundamentează pe faptul că „trupul este vindecabil sau nevindecabil; sufletul este întotdeauna vindecabil, atâta timp cât este în trup” (p. 193). Mijloacele folosite de medicina creștină sunt: rugăciunea, postul, practicarea virtuților, a Sfintelor Taine etc. (p. 194-195).

Mai apoi, se tratează tema bioteticii, amintinud-se faptul că Biserica se pronunță împotriva avortului, contracepției, fertilizării in vitro, inseminării artificiale, noțiunii de pre-embrion, conceptului de moarte cerebrală (p. 196-198).

Abordându-se tema familiei se subliniază deosebirea între sexe, fidelitatea în cadrul căsnicie și se accentuează caracterul păcătos al comportamentului homosexual, lesbianist, transsexual, prostituția și altele ca acestea. Biserica nu susține „rogramele sexuale” din școli sau alte medii în care relațiile premaritale sunt recunoscute ca normale (p. 206).

Partea VII: Biserica în și prin lume (p. 210-222)

În penultimul capitol al lucrării, autorii afirmă că Biserica trebuie să manifeste grijă penttru mediul înconjurător și nu susține exploatarea acestuia într-un mod egoist. (p. 210-211). Discuția merge mai departe în contextul globalizării și se remarcă faptul că „Biserica trebuie să-și unească eforturile împotriva expansiunii spirituale, culturale și oculte a unor noi ideologii mondialiste” (p. 213-214). Totuși, „cunoscând faptul că unitatea este un bine, iar lipsa unității este un rău, Biserica salută tendințele de unificare ale țărilor și popoarelor, cu condiția ca această unificare…să nu fie îndreptată împotriva unei a treia părți și să aibă principii morale bazate pe învățătura creștină” (p. 215-216). Biserica nu vede știința ca fiind independentă de principiile morale, ci dimpotrivă, Biserica, știința și școala sunt chemate să conlucreze în misiunea lor educativă pentr profilul moral, spiritual…al unei persoane (p. 220). Sunt oferite și câteva sugestii referitoare la mass-media, după ce, în prealabil, se atrage atenția că în ciuda abundeței de informații existente se remarcă o scădere a comunicării le nivel interuman.

Partea VIII: Încheiere și perspective (p. 225-227)

În închierea cărții, autorii reafirmă dorința lor de a reîmprospăta conștiința slujirii diaconale a Bisericii și îi invită pe ierarhi, monahi, asceți etc. să corecteze sau să îmbunătățească teza propusă în lucrarea lor. Se subliniază încă odată rolul Bisericii de a interveni într-o societate din ce în ce mai secularizată și relativistă și se arată că BOR trebuie să slujească nu doar poporului român, ci chiar întregii umanități (p. 226)

APRECIERI CRITICE

Teologia socială, scrisă de Mihai Valică și de ceilalți coautori este bineventiă în peisajul teologic românesc contemporan și mai ales în orizontul teologiei practice , acolo unde trebuie să se manifeste Biserica în general și fiecare creștin în parte.

Cartea aduce o contribuție deosebită prin faptul că propune o temă mai puțin abordată (teologia socială), atrăgând atenția că Biserica are menirea de a trăi în mijocul societății, între oameni. Exercițiul teoretic lipsit de aplicații practice este o tentație continuă pentru majoritatea cultelor creștine.

Lucrarea rezumată în rândurile de mai sus se remarcă prin mai multe puncte forte:

–          Abordează subiectul teologiei sociale din mai multe perspective –  deși nu este o carte de dimensiuni mari, autorii nu se feresc să ducă teologia socială în dialog cu economia, politica, statul, bioetica, globalizarea, știință, cultură, mass-media, educație etc. Deci, teologie socială nu înseamnă doar a face bine unor oameni aflați în nevoie, ci înseamnă un răspuns în relația cu o societate marcată de provocări mereu și meru noi.

–          Își fundamentează multe argumente pe baze biblice – fapt care demonstrează că teologia socială nu este o invenție artificială, arbitrară ci își găsește suport biblic profund, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. De aminintit aici că analiza unor termeni biblici specifici teologiei sociale este binevenită.

–             Amintește de faptul că „nu este în spiritul Ortodoxiei să-și formuleze dogmatic experiența ei de trăire și slujire, care este anterioară și izvor al oricărei definiții teologice” (p. 67), mai ales „atunci când creștinii construiesc și trăiesc o comuniune armonică cu Dumnezeu și lumea în virtutea firescului” și, cu toate acestea, autorii îndrăznesc să pună o serie de întrebări deosebit de importante:

• Oare trăim în prezent o armonie a „omenescului” cu „Dumnezeiescul” în slujirea aproapelui?
• Își împlinește Biserica organic misiunea ei filantropică cu aspirațiile comunității încare trăiește?
• A distrus regimul ateu armonia firescului filantropic și diaconal?
• Trebuie reînviată, refăcută sau reînvățată această armonie prin mijloace concrete, susținute la nivel sinodal, universitar, pastoral și social?
• Este suficientă numai libertatea religioasă a Bisericii și inerția ei tradițională, precum și un regulament de organizare a sistemului de asistență socială în BOR,  pentru ca această armonie a firescului filantropiei diaconale să se refacă? (p. 68)

–             Lucrarea remarcă pericolul secularismului chiar și în societatea românească și atrage atenția asupra faptului că Biserica nu trebuie să stea nepăsătoare ci să intervină prin teologia și doctrina socială.

–             Numeroasele citate din Părinții Bisericești denotă faptul că teologia socială a fost o preocupare continuă în istoria bimilenară a creștinismului și ea trebuie să rămână pe agenda creștinilor contemporani, cu atât mai mult cu cât societatea postmodernistă aduce provocări noi față de metanarațiunea creștină.

Cu toate acestea, considerăm că în carte există și câteva limite care pot fi menționate  într-o scurtă analiză critică:

–             Deși la pag. 79, acolo unde se prezintă ocazia și scopul scrierii, autorii menționează printre altele și o „conlucrare diaconală pluriconfesională”, se abordează numai o teologie socială din perspectiva BOR. Sigur, este de aștepat ca autorii să abordeze lucrarea prin propria lentilă confesională, dar, pe de altă parte, teologia socială este probabil cea mai vastă arie de dialog teologic intercofesional. Ar fi fost de dorit ca în lucrare să se abordeze mai  mult colaborarea interconfesională la nivelul implicării sociale a Bisericii în lume și ar fi fost util să se prezinte modul în care diversele confesiuni creștine se pot îmbogăți reciproc din bogatul lor tezaur filantropic.  Este de a amintit aici implicarea socială masivă a Bisericii Romano-Catolice sau slujirea socială pluriformă a bisericilor evanghelice vestice și chiar a celor din țara noastră. Celelalte culte creștine pot fi adăugate de asemenea în listă.

–             Respectându-se rigorile teologiei ortodoxe, Bisericii i se atribuie un rol mult mai proeminent decât, spre exemplu, în teologiile sociale evanghelice. De la un agent sau instrument prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în lume, Biserica devine Sursă a mântuirii (nevoia de mântuire capătă un caracter social, la fel ca alte nevoi de ordin fizic sau sufletesc a omului). În contextul teologiei ortodoxe această perspectivă este validă însă din punctul de vedere al teologiei evanghelice ea prezintă mai multe limite, care nu vor fi elaborate în această analiză.

–             Caracterul defensiv abordat de autori adeseori vizavi de Sinodul BOR și de alte oficialități bisericești este oarecum de înțeles în contextul unei propuneri de doctrină socială, dar este de neînțeles în contextul reținerii de a  trage un semnal de alarmă sau de a emite analize moralizatoare. Autorii transmit ideea că „lucrurile merg bine” în BOR dintotdeauna și reușesc să demonstreze că Biserica are „o conștiință socială” la nivel teoretic (teologic). Cu toate acestea, o astfel de „conștiință” nu este justificată suficient de mult și la nivel practic, prin punctarea și elaborarea unor direcții concrete de implicare a BOR la nivel social, de-a lungul istoriei sale.

Limitele indicate în rândurile de mai sus nu știrbesc importanța lucrării avute în discuție și o considerăm de un real folos, nu doar în contextul Bisericii și teologiei ortodoxe, ci chiar și în rândul altor confesiuni creștine, în ceea ce privește conturarea și continuarea discursului teologico-social actual.