Problema

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să aud de la diverse persoane că nu doresc să aibă un copil (sau mai mulți), fiindcă este scump, este greu de întreținut. Chiar așa, oare cât costă un copil? Mi-e teamă că într-o societate în care oamenii sunt transformați tot mai mult în ”produse”, nici spațiul sacru al familiei nu rămâne nealterat. Entități diverse, pe care deocamdată le lăsăm neidentificate, urmăresc o reconfigurare a conceptului de ”familie”, accesând toate tipurile de relații intrafamiliale posibile. Una dintre aceste ”reconfigurări” este cea a relației de tip părinte-copil. În noua viziune, părintele joacă rolul de prestator-de-servicii, iar copilul pe cel de ”produs”, a cărui mentenanță este arzător de scumpă.

Explicația

Entitățile subversive construiesc un profil al copilului de tip ”produs”, în care primează nevoile, iar atât timp cât părinții reușesc să împlinească aceste nevoi înseamnă că și-au îndeplinit în mod corespunzător partea contractuală de părinte. Folosesc în mod intenționat un limbaj economic, fiindcă reconfigurarea relației părinte-copil la care ne referim are loc printr-o hermeneutică economică a persoanei.

De exemplu, nevoile fizice de bază – precum hrana, îmbrăcămintea, casa – se rezolvă, desigur, cu bani. Cum altfel ar putea părinții să împlinească aceste nevoi ale copiilor? Dar, avansând în piramida maslowiană observăm, cu stupoare, că în paradigma copil-produs totul se rezolvă cu bani! Nevoia de acceptare, de prietenie, de stimă de sine, toate implică perspectiva economică. Copilul va fi acceptat și se va simți bine, dacă va dispune de ultimele gadgeturi în materie de tehnologie și distracție, dacă va ține pasul cu moda, dacă își va putea ”cumpăra” tot ceea ce duce la starea de bine. Despre nevoile spirituale nici nu se mai discută atunci când perspectiva materialistă asupra vieții invadează și colonizează forul conștiinței umane.

Așadar, copilul–produs este un pachet complex de nevoi care sunt ”rezolvate”  in corpore cu portofelul, iar când portofelul își face treaba, părinții vor primi mult așteptatele remarci: „Ești cea mai bună mamă! Ești cel mai bun tată!”. Paradoxal este că rămâne un singur serviciu pe care nu-l poate furniza portofelul: cel de părinte! De ce? Din simplul motiv că meseria de părinte nu se face (doar) cu bani.

Multor părinți le convine acest tip de viziune familială, din pricină că ea rezolvă și câteva dintre nevoile importante ale celor maturi: dorințele de avansări în carieră (deși acestea sunt puse de multe ori tot în seama binelui suprem al copiilor), nevoia de liniște, odihnă și independență (televizorul, facebook-ul etc. îi reduc pe copii la tăcere, cât a-i clipi), mândria personală („produsul meu e mai bun ca al tău” – al meu face cutare cursuri, are cutare telefon, își permite cutare lucru) etc.

Entitățile subversive

Cine îi vrea răul familiei? Cine sunt „entitățile subversive”? Cu riscul de a fi considerat anacronic și involuat cultural consider, pe baze biblice, că cel mai mare dușman al familiei este cel rău: „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă.” (1 Petru 5:8, 9 – traducerea D. Cornilescu). Scopul celui rău este distrugerea ființei umane și, de unde să începi mai bine, dacă nu de pe tărâmul sacru al familiei?!

Avatarurile ideologice ale celui rău (manifestările din lumea materială), prin care el încearcă să atace relația părinte-copil, în mod concret, sunt mai multe, însă mă rezum la enumerarea câtorva dintre acestea: 1) negarea demnității umane a copilului nenăscut (paradigma copil-produs debutează încă înainte de naștere), 2) interzicerea limitării acțiunilor copilului (prin explicații psihologice referitoare la dezvoltarea copilului), 3) intervenția brutală a statului în privința ”educației sexuale” a copiilor și în asigurarea independenței acestuia, 4) manipulările de tip comercial prin intermediul mass-mediei și a presiunii de grup, 5) lăcomia nemăsurată a angajatorilor (care le solicită angajaților să lucreze peste program și în weekend, inclusiv duminica), 6) informațiile anti-familie din spațiul virtual, 7) cercul vicios al mândriei părinților (care se compară mereu unii cu alții în privința ”serviciilor” oferite copiilor) etc

Soluția – părinții, ca promotori ai Evangheliei

Evanghelia creștină înseamnă vestea bună potrivit căreia prin credința reală în Isus Hristos există o soluție la problema umană. Folosesc termenul „problemă”, la singular, deoarece el indică faptul că toate problemele umane au rădăcina în Problema fundamentală, și anume, răzvrătirea omului față de Dumnezeu.

Acum, părinții își pot îndeplini cu bine rolul lor de părinți în măsura în care sunt promotori ai Evangheliei (sigur, condiția premergătoare este ca ei înșiși să fi fost transformați de adevărul Evangheliei, dar acesta este un subiect pe care nu-l dezvolt aici).  Cum funcționează acest lucru?

Întâi de toate, se începe cu elementele fundamentale privitoare la viziunea biblică asupra omului. În contrast cu viziunea materialistă asupra vieții, din perspectivă creștină copilul nu este un ”produs” (economic), el este o creație a lui Dumnezeu, marcată de demnitate și responsabilitate. Vasăzică, nu mai înțelegem identitatea și rolul copilului folosind o interpretare economică, ci una de tip creaționist. Dumnezeu îl țese în pântecele mamei pe copil, încă de la primele sale celule.  Astfel, tot ce ține de relația părinte-copil este regândit în termenii creației.

Creația îl așează pe copil într-o relație de responsabilitate directă față de Dumnezeu, iar părinții sunt primii și cei mai potriviți în a-l călăuzi pe copil să deslușească această responsabilitate. Pentru părinte, mai importantă decât componenta economică este dimensiunea soteriologică, așezarea copilului pe o traiectorie a unei relații corecte și salvatoare cu Dumnezeu. Aceasta este ”meseria de părinte” în esența ei. Promovarea Evangheliei în casă reprezintă cel mai de preț ”bine” pe care un părinte îl poate face pentru copilul său.

Cum arată relația părinte-copil în această perspectivă? Nu vom dezvolta subiectul, însă schițăm câteva aspecte:

• părintele știe că virusul păcatului îl afectează pe copil încă de la nașterea sa (deci nu se așteaptă ca totul să meargă spre bine în viața copilului, fără ca acesta să fie transformat de Evanghelie);
• părintele interpretează gesturile egoiste și răutăcioase ale copilului în lumina învățăturii biblice despre păcat (el nu va considera că aceste manifestări ale copilului provin din frustrări economice, sau din pricina altor limitări);
• părintele va căuta să limiteze comportamentul păcătos al copilului prezentându-i acestuia Evanghelia (metoda ”răsplată sau pedeapsa” nu este cea mai bună, din cauză că întărește paradigma ”prestatorului de servicii”; este mai util ca părintele să-l aducă mereu și mereu pe copil pe traiectoria responsabilității sale în fața lui Dumnezeu și să-i explice ce a făcut Hristos pentru a ne împăca pe noi cu Dumnezeu);
• părintele îi va prezenta copilului Evanghelia în speranța convertirii acestuia (doar Dumnezeu poate transforma inima unui copil, însă este necesar ca acesta să audă Evanghelia vestită chiar de părinții săi),
• părintele va trăi Evanghelia în fața copilului său (este vorba despre importanța modelului pentru copil – vorbele trebuie să fie însoțite de fapte; știm bine din experiență că cei mici sunt imitatori desăvârșiți – ei fac mai degrabă ce ne văd pe noi că facem, decât ceea ce le spunem să facă!)
• părintele va utiliza toate facilitățile de care dispune pentru a favoriza promovarea Evangheliei (va petrece timp împreună cu copilul, va citi din Biblie împreună cu el, se va ruga împreună cu el, va merge la biserică împreună cu el).

Aspectele prezentate mai sus nu epuizează subiectul, însă ne indică direcția în care ar trebui să mergem dacă suntem părinți promotori ai Evangheliei.  Toate acestea sunt ”servicii” pe care portofelul nu le poate oferi, doar un părinte, în adevăratul sens al cuvântului,  poate să facă asta. Suntem noi astfel de părinți?

Pastor Costel Ghioancă