A eșua în a-i oferi lui Dumnezeu supremație și iubire desăvârșită (cf. Exod 20:3; Deuteronomul 6:5) înseamnă a-L dezonora infinit pe Dumnezeu, fapt ce necesită o pedeapsă proporțională (o plată veșnică). A onora sau dezonora ceva este întotdeauna în directă proporționalitate cu vrednicia obiectului onorat sau dezonorat. Una este adresarea față de un om oarecare de pe stradă și alta este adresarea față de un mare demnitar.

Ceea ce pentru un simplu om ar putea părea o politețe remarcabilă, pentru un mare demnitar ar putea însemna o lipsă crasă de respect. Felul de adresare față de un animal de companie, oricât de mărinimos ar fi, nu ar fi decât o intenție oripilantă dacă l-ai aplica soțului sau soției tale.

Atitudinea omului față de cineva este în directă proporționalitate cu cine este acea persoană și care este statutul ei. Cu cât mai înaltă în statut acea persoană, cu atât exigențele de conduită cresc. Care ar trebui atunci să fie comportarea față de o persoană infinit de vrednică, infinit de bună, infinit de frumoasă, infinit de inteligentă, etc.? Normală ar fi o atitudine infinită de adorare, cinstire și închinare. Dar pentru că noi oamenii suntem finiți, nu putem oferi ceva infinit. Putem oferi în schimb întregul nostru finit și doar întreaga noastră finitudine ar putea trece testul onorării lui Dumnezeu. De aici și porunca: „iubește-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta...”

Problema infinit de serioasă pe care omul o are este că, fie a dispreţuit făţiş acest scop pe care-l are, fie a trăit o viaţă de ignorare a lui. Aceasta din urmă pare a fi problema majorităţii oamenilor. Ei au trăit o viaţă cât de cât morală, însă fără Dumnezeu. Pentru acest tip de persoane faptul că Dumnezeu există, nu schimbă prea mult situaţia. Viaţă lor nu este despre Dumnezeu, ci despre ei înșiși şi are la fel de mult sens fără a-L introduce neapărat acolo pe Creator.

Banii sunt bani și fără Dumnezeu; plăcerile sunt plăceri și fără Dumnezeu; distracția e distracție și fără Dumnezeu; copiii sunt copii și fără Dumnezeu, viața mea e viața mea și fără Dumnezeu. Fie că se numesc creștini sau atei, dacă viața acestora nu a fost despre Dumnezeu și numai despre El, vina lor este aceeași.

Păcatul acesta este groaznic fiindcă Cel pe care-l considerăm ca fiind nimic, care nici nu adaugă, nici nu scade nimic existenței noastre, este tocmai Cel Suprem, Cel pe care dacă L-am „aduna” vieții noastre am avea de fapt totul. Acesta este păcatul idolatriei în cea mai subtilă formă a lui.

Acolo unde afecțiunile inimii și devotamentul neîmpărțit au fost îndreptate spre altceva decât spre Dumnezeu sau nedirecționate în totalitate spre El, acolo planează mânia lui Dumnezeu. Când te uiţi la alte lucruri decât la Dumnezeu ca valoarea ta ultima, valoare fără de care viața ta n-ar mai avea rost, atunci comiți idolatrie. Înfăptuirea acestui păcat este o insultă proporțională cu vrednicia incomensurabilă a Creatorului universului. Plata păcatului este deci moartea, moartea veșnică.

Vezi Evanghelia (partea 3)

Ştefan Cornu