Despre iluzia libertăţii absolute

Oamenii preţuiesc mult libertatea lor. Pentru ei, aceasta este dovada supremă că se află în controlul propriilor vieți, că ei iau decizii și fac tot ceea ce doresc, atunci când doresc. Libertatea este văzută ca un tezaur bogat al umanității, ceva pentru care merită să lupți și să mori. Ideea libertății i-a inspirat pe oameni în toată istoria lor și în mai toate revoluțiile care au avut loc. De aceea, orice atac la libertate constituie un prejudiciu adus uneia dintre valorile fundamentale ale ființei umane. Constrângerile, de orice fel, sunt respinse din ce în ce mai des în zilele noastre de către anticorpii libertății. Aș îndrăzni să spun că acest lucru se întâmplă, chiar și când Cel ce poruncește este însuși Dumnezeu…

Spre exemplu, oamenii nu privesc deloc „cu ochi buni” un verset precum cel din Faptele Apostolilor 17:30 „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască…” Este în regulă ca Dumnezeu „să poruncească” pocăința? Nu ar trebui ca aceasta să fie făcută în mod liber, ca rezultat al alegerii omului ce ia decizii pentru sine în sanctuarul liberului arbitru?

Credem că, înainte de a încerca să dăm un răspuns la dilema de mai sus, se cuvine să evidențiem iluzia libertății absolute. Astfel dar, ce înseamnă să fii liber? A fi liber înseamnă, simplu spus, să faci ceea ce vrei. Să exerciți acte ale propriei voințe. De exemplu, „Vreau să citesc o carte sau vreau să fac o plimbare.” Eu aleg, fie să citesc o carte, fie să fac o plimbare. Este un act al voinței mele. Sunt liber să fac după cum doresc.

Doar că, aspectul libertății este legat „organic” de cel al puterii. Eu aleg să citesc o carte, însă trebuie să pot face lucrul acesta (să știu să citesc). Sau, eu aleg să fac plimbarea, doar că trebuie să pot să mă plimb (să fie vreme bună, să nu am probleme locomotorii etc.) Cu alte cuvinte, fiecare act de practicare a libertății este susținut de manifestarea unui act al puterii. Deci, a fi liber în mod absolut (a face absolut tot ce dorești) înseamnă să ai o putere absolută. De exemplu, „Vreau să zbor în afara sistemului nostru solar – este libertatea mea”; este în regulă să facem acest lucru, atât timp cât avem și puterea ce poate susține o astfel de libertate.

Prin urmare, libertatea absolută există doar acolo unde avem putere absolută. Numai că Singurul cu putere absolută (atotputernic) este Dumnezeu. Doar El are libertate absolută; pentru toate celelalte ființe create, libertatea absolută este o iluzie, fiindcă ele nu au putere absolută (sunt creaturi finite).

Atunci, suntem roboți? Ce se întâmplă cu sanctuarul liberului arbitru? Nu, noi nu suntem roboți. Dumnezeu ne-a creat să fim ființe libere. Liberul arbitru ne dă ocazia să facem alegeri după cum dorim. Noi avem, deci, o libertate reală, dar nu una absolută. Adică, putem face ce vrem, însă nu tot ce vrem! Lipsa libertății absolute nu înseamnă și lipsa liberului arbitru.

A accepta că nu avem libertate absolută înseamnă să ne recunoaștem limitele, să recunoaștem că suntem ființe finite dependente de alte cauze decât, exclusiv, de liberul nostru arbitru. Depindem de legile fizicii, de limitele trupului uman, de limitele gândirii umane, de resursele de hrană și de apă și, în ultimă instanță, tot ceea ce există depinde de Dumnezeu, singurul cu libertate absolută, „Cel ce este” și nu depinde de nimeni.

Noi punem în practică alegerile și libertățile noastre în perimetrul anumitor limite. Din punct de vedere spiritual o astfel de limită este păcatul și natura umană depravată (coruptă). Omul nepocăit – neregenerat spiritual – va face alegeri libere, dar sub limita naturii sale depravate. El poate alege să fie ipocrit, mândru, mincinos, viclean, hoț, criminal sau adulter etc. El alege ce vrea din cele amintite anterior, însă va alege păcatul fiindcă aceasta este limita lui, îndemnul naturii sale corupte, îndemnul celui rău. Este ca o forță, ca o nevoie acută, o presiune ce ne îndreaptă alegerile într-o anumită direcție. E la fel cum pot alege să mănânc legume sau carne, dar tot voi alege ceva. Trebuie să mănânc!

Ce face, atunci, Dumnezeu? Revenim acum la dilema noastră. El schimbă limitele: transformă limita păcatului și a naturii căzute în limita harului Său și a chemării (poruncii) la mântuire. El ne iubește mai mult decât ne imaginăm noi! Așadar, când ne poruncește pocăința, Dumnezeu nu atentează la libertatea noastră. Dimpotrivă, ne scoate din robia păcatului, a celui rău și a naturii noastre depravate. El ne schimbă perimetrul în care facem alegeri libere, adică ne așează în harul și iubirea Sa.

Dumnezeu nu a atentat la ceva ce puteam rezolva noi (problema păcatului și a naturii căzute), ci a intervenit tocmai acolo unde libertatea noastră se găsea neputincioasă. El, deci, nu atentează la libertatea noastră, ci dimpotrivă, la lipsa noastră de libertate. Și cine altcineva putea să o facă dacă nu Cel ce are libertate absolută?

În concluzie, când Dumnezeu „poruncește tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”, El spulberă iluzia libertății absolute din mințile oamenilor și atacă în mod decisiv lipsa lor de libertate – dat fiind faptul că sunt dependenți de limitele păcatului și naturii umane corupte – oferindu-le ocazia să fie liberi într-un perimetru cu totul nou, cel al harului și al voii Sale. Totul, fiindcă Cel ce are libertate și putere absolute, are și dragoste absolută.

Pastor, Costel Ghioancă