De ce ne trebuie o biserică?
Deși este posibil ca, la prima vedere, această întrebare să pară de prisos, ea este, de fapt, una actuală. Tot mai multe voci concertează spre a argumenta că noțiunea de ”biserică” este depășită. Sau, în cel mai bun caz, poate se păstrează conceptul, dar biserica, în forma ei ”instituționalizată” este repudiată.
I. Ce se află în spatele unui astfel de fenomen de ”anarhie eclezială”?

Putem da mai multe răspunsuri, în funcție de unghiul din care privim această problemă. Propun doar câteva dintre posibilele explicații:
1. Emergența unui nou tip de ”biserică”. Discuția este complexă, aici. Vorbim despre un fel de biserică „fără biserică”. De fapt, nu prea se mai folosește nici terminologia consacrată. Eklesia și basileia  lasă loc unor termeni mai contemporani și inofensivi: comunitate, grup, echipă, trupă etc. Nu este nimic rău cu termenii, în sine, atât timp cât se păstrează încă esența bisericii.
Noul tip de biserică este, în linii mari, o expresie a post-conservatorismului evanghelic, prin care se încearcă adaptarea bisericii la reperele culturii postmoderne. Credința tinde să fie privat-izată, relativizată, tehnologizată, orientalizată, sentimentalizată, optimizată, pragmatizată, antropologizată și, desigur, ”all inclusive”.
2. Reacția față de exagerările de tip instituțional
Există și o reacție față de ultra-instituționalizarea eclezială. Pur și simplu, biserica tinde să fie atât de formală, de șablonizată și previzibilă, încât oamenii nu-și mai găsesc locul în ea. Sistemul preia întru totul locul dinamicii credinței. Slujbele bisericești pot fi ținute foarte bine și dacă nu este nimeni în audiență.
3. Dezamăgirile față de interesele para-bisericești
Există o serie întreagă de biserici ghidate de alte repere decât cele trasate de Mântuitorul pentru Biserica Sa. De la interese, aparent inofensive, la scopuri de-a dreptul oculte, unele biserici au făcut ca acuzația potrivit căreia ”biserica este o mare afacere” să fie îndreptățită în ochii multor oameni.
4. Rezultatul secularismului
Dacă explicațiile de mai sus se referă la aspecte ce țin de  interiorul bisericii, nu putem uita acțiunile ample de secularizare a societății. De la demersurile legislative, la produsele de pe piața mass-media, ne confruntăm cu o avalanșă de acțiuni menite să scoată religiosul din mentalul colectiv al societății, și chiar din sfera convingerilor personale.
II. Cum răspund multe biserici la aceste provocări? Instinctul de supraviețuire nu poate fi negat. Bisericile își activează, într-un fel sau altul, sisteme de apărare în acest război împotriva credinței. Și aici opțiunile sunt multiple. Aleg să redau câteva observații personale:
1. Eterna ignorare a fenomenului. În această categorie intră cei ghidați de convingerea că trebuie să ne prefacem că totul merge foarte bine. Chiar dacă numărul membrilor scade drastic de la un an la altul, slujitorii bisericii se bucură de ”rămășița” pe care încă o mai au. Se merge pe principiul ”scapă cine poate!” Și, ”totul va fi bine, mai ales dacă dezastrul nu se va produce în timpul mandatului meu…”
2. Transformarea bisericii în ”cluburi sociale”. În această categorie intră cei ce își dau seama că biserica trece prin criză. Conducătorii religioși sunt atenți la tot felul de studii – multe dintre ele cu iz psihologic – și aleg să fie relevanți. Din păcate, mulți fac o confuzie între relevanță și preferințele oamenilor. Relevanța înseamnă să te conectezi cu oamenii, să le transmiți ceva de interes, ceva ce contează pentru ei. Nu înseamnă, neapărat, că trebuie să le livrăm oamenilor ceea ce ei doresc. Unii cred că dacă ceva le place oamenilor atunci este relevant, dacă nu, nu! Ei bine, nu este deloc așa. Dacă sunt grav bolnav, va fi foarte relevant să aflu diagnosticul – și mai ales remediul pentru boala mea – chiar dacă nu îmi place deloc subiectul acesta.
Aici este marele dezastru în care au intrat multe biserici:
– dacă oamenii se adună acolo unde este o atmosferă pozitivă,
– dacă oamenii se adună când împărtășesc lucruri în comun,
-dacă oamenii se adună acolo unde este fun și se simt bine,
atunci:
– biserica este distrusă prin positive thinking și oblojiri de moment;
– biserica este scindată pe grupe de vârstă, pe statut marital, pe profesii, hobby-uri, sporturi și câte altele;
– muzica, predicile, închinarea în general este centrată pe om.
Rezultatul: biserica încetează să mai fie biserică; rămânem doar cu diverse grupări (cluburi) sociale, eficiente pe moment, dar care-i lasă pe oameni tot cu sufletul gol.
3. Afirmarea și mai clară a identității bisericii. În fine, amintesc și o a treia categorie de biserici, cele care procedează corect, în viziunea mea. Sunt bisericile ce refuză să ignore realitatea, sau să se dilueze în acidul culturii. Dimpotrivă, ele continuă să existe, afirmându-și și mai clar identitatea lor  biblică.  Câteva aspecte fac în așa fel încât Biserica să fie o creație unică în lume. Acesta este și motivul pentru care fiecare credincios trebuie să facă parte dintr-o biserică locală de orientare biblică. Așadar:
– Capul bisericii este și rămâne Hristos – aceasta înseamnă că trebuie să ascultăm de El și să-l urmăm fără negocieri. Doar atunci biserica este biserică.
– Biserica există pentru câteva scopuri clare: celebrarea lui Hristos prin tot ceea ce facem, mai ales prin închinare; zidirea spirituală a celor credincioși, după chipul Mântuitorului; ducerea veștii bune a salvării prin credința în Hristos, la orice făptură.
– în biserică se intră prin credința personală în Hristos, ca Domn și Salvator și mărturisirea acestei credințe, prin botez.
-biserica este singura ”instituție” care va depăși granițele acestei lumi și va merge în eternitate.
-în biserică, cei ce au o credință personală devin parte într-o comunitate a credinței, un popor pe care Hristos și l-a câștigat să fie al Lui. Domnul Isus ne salvează în mod personal, dar nu a intenționat niciodată să ne lase să trăim credința de unii singuri.
-scopul bisericii nu este ”socializarea” – acesta este un efect secundar. Hristos nu a murit ca oamenii să poată socializa, ei puteau foarte bine să facă lucrul acesta și fără moartea lui Hristos. Omenirea a fost dintotdeauna împărțită pe clase sociale, grupe de vârstă, nivel educațional, pasiuni, aptitudini, hobby-uri etc. Invenția lui Hristos la cruce este: un Domn, o credință, un botez.
– părtășia în biserică nu înseamnă să avem fun; înseamnă să fim părtași în Cuvânt, în rugăciune, în laude la adresa Domnului, în bucurie și lacrimi, să ne purtăm de grijă unii altora, să ne ridicăm unii pe alții, să ne îndemnăm în alergarea care ne stă înainte, să vegehem unii asupra altora. Nu este nimic rău în a avea tot felul de activități sociale, dar să nu sădim așteptări greșite în rândul oamenilor. În biserică nu suntem prieteni – sau nu doar prieteni – suntem mult mai mult de atât: frați și surori în Domnul!
-în biserică, un tânăr de 20 de ani și un bătrân de 80 de ani ar trebui să își găsească locul la fel de bine. În adevărata biserică nu există nimic care să pună un zid de despărțire între ei, fiindcă amândoi au un Domn, o credință și un botez.
Închei, afirmând că în aceste vremuri tulburi pe care le trăim este nevoie să proclamăm esența adevăratei biserici. Să nu pierdem din vedere caracterul unic al bisericii, Mireasa pentru care Hristos Domnul și-a dat viața: Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. (Galateni 3:27-28)

Pastor, Costel Ghioancă