Religie și filosofie / Postat pe

Aseitatea lui Dumnezeu: temelia temeliilor (Partea 2)

Aseitatea lui Dumnezeu și relația ei cu doctrina păcatului și a pedepsei veșnice

Am văzut ultima dată că aseitatea lui Dumnezeu este un atribut esențial al ființei lui Dumnezeu, puțin cunoscut, dar care ar trebui să ne provoace la închinare și prosternare înaintea lui Dumnezeu. Acesta descrie faptul că puterea de a fi a lui Dumnezeu sălășluiește în Sine Însuși. Este un concept simplu și profund în același timp, și este nedisputat în creștinătate, deși puțin abordat. Și chiar mai puțin discutate și sondate sunt implicațiile acestui atribut divin asupra întregii doctrine creștine.

Afirm de la bun început că acest atribut dumnezeiesc nu este unul pe lângă celelalte, ci este acela în funcție de care toate celelalte se poziționează. Totul se aliniază în jurul lui așa cum se aliniază pilitura de fier în jurul unui magnet. Toate emană din el așa cum razele emană din soare. Aș vrea să analizăm câteva doctrine critice credinței creștine și să vedem cum anume izvorăsc ele din aseitatea lui Dumnezeu. Pentru acest moment vom analiza doctrina păcatului, urmând ca data viitoare să analizăm doctrina îndurării lui Dumnezeu, a judecății divine și a rolului jertfei lui Hristos.

Doctrina păcatului, spre exemplu, decurge natural din aseitatea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi existent datorită Sieși, atunci nici păcatul nostru n-ar fi păcat. De ce? Înainte de a țese o demonstrație a acestui fapt trebuie să afirm înainte de toate că pretențiile de trăire și de închinare oferite oamenilor de către Dumnezeu au fost date pentru a reflecta gloria caracterizată de aseitate a lui Dumnezeu. Cum vedem asta? Din faptul că cerința lui Dumnezeu reprezintă o devoțiune absolută din toate punctele de vedere: emoțional, mental, volitiv. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. (Deuteronomul 6:5); „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. (Luca 14:26). Dumnezeu trebuie să fie la nivelul de absolută devoțiune în viața umană. Pavel merge mai departe și extinde această obligație morală în toate sferele trăirii: „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:31). Așadar tot ceea ce face omul trebuie să reflecte gloria lui Dumnezeu și trebuie s-o reflecte la nivelul cel mai înalt mod cu putință din punct de vedere uman. De aici înțelegem cu certitudine că gloria lui Dumnezeu care ar trebui să fie onorată în felul descris mai devreme nu este o glorie a unei creaturi, ci este gloria Dumnezeului care există datorită Sieși. Cum știm asta? Prin faptul că El pretinde o astfel de devoțiune înseamnă că merită o astfel de devoțiune. „Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui!” (Psalmi 29:2). O ființă creată nu merită adorare și nu merită cinste decât într-un mod derivat și secundar. Doar o ființă necreată are meritele infinite pentru a pretinde o astfel de închinare. Oamenii, așadar, sunt chemați să trăiască în așa fel încât amprenta faptelor lor să dezvăluie gloria eternă și necreată a lui Dumnezeu. Iubirea noastră față de El și faptele noastre ar trebui să strige în văzul tuturor: am un Dumnezeu deasupra mea și El este Dumnezeul care există datorită Lui Însuși.

Problema este că omul nu a făcut asta. Păcatul, definit biblic, în esența lui este o jignire voită la adresa gloriei lui Dumnezeu (Romani 1:18-25), este o încercare de dedumnezeire a lui Dumnezeu. În loc să se închine lui Dumnezeu, recunoscând gloria Sa, omul înăbușă acest adevăr și se închină creației (Romani 1:18, 23, 25). În acest fel, fie că fură, minte, ucide sau se închină idolilor, el aduce în ultimă instanță un prejudiciu gloriei lui Dumnezeu și divinității Sale. Iar ce face păcatul să fie păcat este că acest prejudiciu liber consimțit adus imaginii lui Dumnezeu este obiectiv și infinit de grav tocmai pentru că asaltează în ultimă instanță la obiectivitatea aseității lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, când omul păcătuiește el afirmă răstit că Dumnezeu nu este Acel Dumnezeu infinit de glorios care pretinde că este. El nu este centrul, nu este perfecțiunea, nu este infinit de drept, infinit de vrednic etc. Ori aceste infinități dumnezeiești țâșnesc din ce, dacă nu din aseitatea lui Dumnezeu? El este centrul absolut, El este perfect, infinit de drept și infinit de vrednic tocmai pentru că există de la început.

Dacă în schimb Dumnezeu n-ar exista datorită Lui însuși, atunci El nu ar fi infinit în niciun atribut. De fapt ar fi și El finit, cum am spus deja: ar fi o creatură. În acest caz pretenția Lui de închinare (adică de recunoaștere a gloriei Sale) ar fi absolut ilegitimă, întrucât o ființă fără aseitate nu merită închinare, nu merită adorare și nu merită cinste mai mult decât merită bunicul tău sau prietenul tău. Iar dacă pretențiile Sale de adorare n-ar fi acoperite de aseitatea Sa, eșecul nostru de a I ne închina n-ar mai fi păcat, iar El s-ar dovedi a fi o ființă monstruoasă și total înșelătoare, cu mult mai stricată decât Diavolul. Vedeți de ce aseitatea lui Dumnezeu este atât de importantă. Fără ea nici măcar credibilitatea și dreptatea lui Dumnezeu nu ar putea rămâne în picioare.

Așadar, pretențiile de trăire și de închinare oferite oamenilor de către Dumnezeu au fost oferite pentru a reflecta gloria Sa caracterizată de aseitate, pe când trăirea și închinarea efective ale omului reflectă un Dumnezeu lipsit de glorie. Veți spune, și ce este așa de grav cu asta?

Totul pornește cu faptul că înainte de orice El era și era datorită Lui Însuși. Și tocmai acest lucru face din Dumnezeu obiectul suprem al existenței umane. De aceea orice om care nu face din Dumnezeu țelul suprem al existenței sale păcătuiește în mod obiectiv față de Dumnezeu și într-un mod deosebit de grav. Păcatul deteriorează într-un mod obscen imaginea glorioasă și obiectivă a Dumnezeului auto-existent, așa încât, dus la consecința lui logică, face ca Dumnezeu să fie perceput ca fiind mai grotesc decât Diavolul. Aceasta este imaginea despre Dumnezeu care se ridică ca un miros de putrefacție din trăirea tuturor oamenilor, întrucât toți au păcătuit (Romani 3:23). Iar, ca un Dumnezeu atât de bun, atât de milos, atât de frumos, nemărginit și fără hotar în toate calitățile Sale să fie în mod voit demonizat și caricaturizat este un act de o îngrozitoare factură morală. Aceste concepte abstracte au fost puse în carne și oase atunci când Isus Mesia, Dumnezeul întrupat, a fost batjocorit în cel mai obscen fel cu putință, a fost urcat pe o cruce și omorât în cel mai scârbos mod. Acolo se vede că dezgustul voit al umanității față de gloria Dumnezeului care există datorită Sieși nu se oprește decât în momentul distrugerii Sale totale. Păcatul omului este nu doar o simplă preferință estetică nevinovată față de altceva decât Dumnezeu, ci este o preferință estetică care provoacă adversitate față de Dumnezeu de o întunecime greu de imaginat și imposibil de pus în cuvinte. Tocmai din acest motiv Scriptura folosește expresia „vrăjmaș” pentru a-i numi pe cei nemântuiți (Romani 5:10, Romani 8:7). Întunericul din noi face ca frumusețea luminii lui Dumnezeu nu numai să ne pară beznă, dar să și urmărim curmarea ei.

Din această înțelegere a păcatului izvorăște și obiectivitatea doctrinei iadului, a unei pedepse veșnice a celor ce au păcătuit în mod cât se poate de real împotriva lui Dumnezeu. O pedeapsă veșnică poate fi justificabilă doar dacă vina este infinită, iar o vină infinită este obiectivă doar dacă obiectul asupra căruia s-a greșit are o valoare infinită. Iar această valoare infinită o oferă tocmai aseitatea lui Dumnezeu.

Ne oprim pentru moment pentru a medita la natura păcatului nostru și la gravitatea lui. Numai așa putem înțelege cum de până și cei mai „morali” oameni sunt la fel de vrednici de condamnare precum „păcătoșii notorii.” Și numai așa începem să înțelegem urâciunea păcatului nostru și înălțimea morală infinită a Dumnezeului nostru.

Ștefan Cornu

aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lueui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu aseitatea lui Dumnezeu

Aseitatea lui Dumnezeu: temelia temeliilor (Partea 2)

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.